am şi câştigat un concurs la CNC cu un film despre industria nunţilor din România, un fel de behind the scene din unghiul oamenilor care pun muzică, filmează amatoristic, fac videocasete şi DVD-uri. Pe de altă parte, ştiu că ai nevoie pentru documentar de o tenacitate pe care nu cred că aş putea să o am. Alecu, cu care am făcut filmul, a lucrat cinci ani la proiect, a studiat sute de arhive şi dosare - e o muncă foarte grea, care nu pare la fel de fermecătoare precum lucrul la un lungmetraj. Documentariştii sunt mai „oropsiţi", atât în România, cât şi în străinătate, întotdeauna problemele lor sunt ultimele, dar eu îi respect foarte mult.
În 2002, ai iniţiat cel mai important proiect al tău, În afara calităţii
de regizor. TIFF-ul, o Întreprindere privată, a devenit rapid evenimentul cinematografic cel mai important al României. Ce a Însemnat
pentru tine această experienţă administrativă?
Dacă George Leight Mallory spunea că vrea să urce pe Everest pur şi simplu pentru că există, eu mi-am spus că trebuie să fac acest festival pentru că nu exista în România şi mi s-a părut că
trebuie să existe. Când mă uit acum în urmă şi realizez cât de mult a crescut TIFF-ul, nu-mi vine să cred: nici nu-mi imaginam că în patru-cinci ani va căpăta amploarea asta. Experienţa de organizare a unui festival seamănă puţin cu producţia unui film. Desigur, nu ştiam de la început toate detaliile, dar cred că am reuşit datorită ambiţiei mele, organizării metodice, verificării minuţioase a oricărui detaliu . . . Şi a mai ieşit aşa cum a ieşit pentru că l-am făcut înconjurat de mulţi prieteni care au crezut în mine. Fără oameni foarte buni care să te sprijine şi fără pasiune pentru cinema, nu poţi să construieşti. Cred că eşecul multor festivaluri de film în România s-a datorat faptului că au fost văzute ca nişte afaceri în care se scurgeau nişte bani şi nu exista pasiune pentru cinema.
Tudor Giurgiu
137
Cum a decurs despărţirea de TIFF?
Am trăit, probabil, aceeaşi senzaţie precum cea a unui părinte care e plecat sau nu are timp suficient pentru copilul său şi îi lasă pe alţii să i-l crească. Dar copilul tău rămâne tot al tău, orice s-ar întâmpla, şi de-abia aştept să revin la TIFF, unde am acum o funcţie onorifică. Lucrul cel mai important este că aceeaşi echipă se ocupă de festival şi o face foarte bine, ceea ce înseamnă că succesul unui eveniment nu stă neapărat într-o persoană, ci într-o echipă.
De ce ai ales pentru lungmetrajul tău de debut ecranizarea romanului Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu?
Cred că ţine de întâmplare faptul că l-am citit şi m-a emoţionat.
E o carte care îţi lasă multe senzaţii la nivel de gust, miros, pipăit. . . Mie unuia mi-a activat multe simţuri, şi anumite pasaje, chiar dacă nu sunt neapărat foarte cinematografice, m-au inspirat să le vizualizez şi mi-au adus puţin aminte de privirea lui Truffaut asupra lumii. Mi s-a părut şi foarte provocator, fiindcă la vremea respectivă nu se mai făcuse în filmul românesc ceva cu o temă atât de inedită, ba chiar tabu. După
ce am reuşit să pun pe hârtie, într-o cvasicronologie, toată nara
