Maşina alerga de-a lungul unui drum larg şi alb, printre copa- clitomnatici.

| îi oferi o bucăţică de hârtie făcută ghemotoc. O

luă şi o desfăcu. f — Ce

minunat, exclamă ea. Ursula cercetă cadoul.

[ — Cât sunt de minunate!

exclamă ea din nou. Dar de ce mi Itî dai mie?

[• Puse întrebarea pe un ton jignitor.

Chipul lui străluci de o iritare plictisită. Ridică din umeri uşor.

CAPITOLUL XXIII

— Aşa am vrut, spuse el, rece.

— Dar de ce? De ce-ai făcut-o?

— Trebuie neapărat să găsesc un motiv? întrebă el.

Se lăsă tăcerea, timp în care ea analiză

inelele care fusese* ti înfăşurate în

hârtie.

—Cred că sunt frumoase, spuse ea, mai ales acesta. Acest» e minunat.

Era un opal rotund, de un roşu aprins, aşezat

într-un cerc ilt' rubine micuţe. — Acesta îţi

place cel mai mult? întrebă el.

— Cred că da.

— Mie îmi place safirul, zise el.

— Acesta?

Era un safir în formă de trandafir, frumos, cu mici briliante.

— Da, spuse ea, e minunat. II ţinu la lumină.

Da, poate C9 este cel mai frumos. — Cel

albastru... spuse el.

— Da, e minunat.

Deodată trase de volan şi scoase maşina de pe şosea ca sâ evite o căruţă.

Maşina intră un pic în şanţ. Era un şofer neglijent, dar totuşi foarte rapid.

Dar Ursula era îngrozită. Atitudinea Iul păstra întotdeauna ceva indiferent care o înspăimânta. Simţi deodată că e în pericol de moarte dacă el ar face cine ştie ce accident îngrozitor de maşină. O clipă împietri de frică.

— Nu e destul de periculos felul în care conduci? îl întrebă ea.

— Nu, nu-i periculos, spuse el. Şi apoi, după o pauză:

Nu-ţi place inelul galben deloc? 374

D.H. LawrţM Era

un topaz pătrat montat într-o ramă de oţel, sau un alt

metal asemănător, cu o lucrătură fină. —

Ba da, spuse

ea. îmi place. Dar de ce ai cumpărat aceste inele?

— Le voiam. Sunt de ocazie.

—Le-ai cumpărat pentru tine?

— Nu. Inelele nu arată bine pe mâna mea.

— Atunci de ce le-ai cumpărat?

— Le-am cumpărat ca să ţi le ofer ţie.

— Dar de ce? Ar trebui să i le dai Hermionei. îi aparţii ei.

I El nu răspunse. Ursula rămase cu inelele strânse în mână. Voia ifl le probeze, dar ceva în sinea ei nu o lăsă. Şi, mai mult decât Bl fit, îi era teamă

că degetele ei erau prea groase şi se simţea îngrozită că nu va reuşi să le pună pe nici un deget decât pe cel mic.

Călătoriră în tăcere, înaintând de-a lungul uliţelor goale.

I Mersul cu maşina o entuziasma atât încât uită până şi de pre- jenţa lui Birkin.

■— Unde suntem? întrebă ea brusc.

| — Nu departe de