zise el. Cel mai deznădăjduit lucru e să fii prost.

\ — Ai foarte mare dreptate, spuse ea.

Totuşi ezita. Apoi chipul ei fu cuprins de o expresie răutăcioasă şi urâtă, îşi scoase inelele de pe degete şi i le aruncă. Unul îl nimeri în faţă, iar celelalte în haină şi se împrăştiară pe jos, în noroi.

— Şi ia-ţi inelele, zise ea, du-te şi cumpără-ţi o femeie în altă parte, sunt destule pe care le poţi avea şi care vor fi foarte bucu roase să împartă cu tine dezordinea spirituală — sau pe cea fizică, şi să i-o lase Hermionei pe cea spirituală.

După ce spuse acestea, o porni la voia întâmplării pe drum. El rămase nemişcat, urmărindu-i mersul neregulat, ca de om posomorât. Smulgea şi rupea supărată crenguţe din gardul viu în timp ce mergea mai departe.

Silueta ei devenea din ce în ce mai mică şi dispărea încet din vedere. O

întunecime îi învălui mintea lui Birkin. Doar o fărâmă infimă de conştiinţă

mai rămăsese în el, care continua să existe în virtutea inerţiei.

Se simţea obosit şi slăbit, dar totuşi era uşurat. Renunţ» U vechea lui poziţie. Se duse şi se aşeză pe marginea drumului. Iftrf îndoială că Ursula avea dreptate. Ceea ce spusese era într-adevlf aşa. Ştia că spiritualitatea lui se îmbina cu depravarea, cu un fii de plăcere de autodistrugere. Chiar exista în el un anume impuls de autodistrugere, mai ales atunci când acesta era transpus Iii plan spiritual. Dar ştia asta — o ştia, asta era. Şi oare genul (le intimitate emoţională a Ursulei, emoţională şi fizică, nu era hi fr| de periculoasă ca intimitatea abstractă şi spirituală a Hermionei?

Unire, unire, această unire îngrozitoare a două fiinţe la care ţine fiecare femeie şi majoritatea bărbaţilor, nu era oare în orice caz teribilă şi enervantă,

fie că era vorba de o contopire a spiritului sau a trupului? Hermione se vedea Ideea perfectă, pe care toţi bărbaţii trebuie să o împărtăşească; iar Ursula era Pântecele perfect, leagănul naşterii, prin care toţi bărbaţii trebuie să treacn! Şi amândouă erau oribile. De ce nu puteau rămâne nişte persoane individuale, limitate de propria lor limitare? De ce era nevoie de această

teribilă sete de a avea totul în stăpânire, de această tiranie enervantă? De ce oare nu-1 lăsau pe celălalt să fie liber, de ce încercau să se contopească cu el, să fuzioneze sau să-l topească? Am putea să ne lăsăm pur şi simplu în voia clipei prezente, dar nu în voia vreunei alte fiinţe.

Birkin nu putea suporta să vadă inelele zăcând în noroiul pa*) lid de pe drum. Le ridică şi le şterse inconştient cu mâna. Ele erau micile dovezi ale realităţii frumuseţii, ale realităţii fericirii într-o creaţie caldă. Dar îşi murdărise mâinile cu noroi şi nisip. I

Mintea lui era cuprinsă de întuneric. Teribilul nod al conştiinţei care persistase acolo ca o obsesie se rupsese, dispăruse, iar viaţa i se disipase în stropi de întuneric în membre şi în trup. Dar în inima lui prinsese viaţă o oarecare nelinişte. Voia ca Ursula sâ se întoarcă. Respira uşor şi regulat ca un copil mic şi nevinovat, mai presus de orice responsabilitate.

Ursula se întorcea. O văzu rătăcind cu paşi neregulaţi, trecând pe sub gardul viu înalt, înaintând încet spre el. El nu se mişcă şi nu se uită a doua oară. Părea că doarme în pace, cuprins j de o stare de somnolenţă şi total relaxat.

I Ursula se apropie şi stătu în faţa lui, cu capul înclinat. 3&2L D.H.

LauirSlU

- Uite ce floare ţi-am găsit, spuse ea, privindu-1 cu regret şi ţinând în mână

o crenguţă de clopoţei de un roşu aprins pe care i o strecură sub nas. El văzu mănunchiul de clopoţei coloraţi şi errnguţa care semăna cu un copăcel şi mai observă şi mâinile ei, tu pielea extrem de sensibilă şi delicată.

) — Frumos! spuse el, privind în sus la ea cu un zâmbet după le luă floarea.

I Totul devenise simplu din nou, foarte simplu,' iar tomplicaţiile dispăruseră

în neant. Dar îşi dorea teribil de mult i.i strige, doar că era plictisit şi obosit de emoţii.

1 Apoi un sentiment năvalnic de tandreţe faţă de ea îi umplu iilima. Se ridică

şi o privi în ochi. Căpătase o altă expresie. Vai, ile de delicată era în uimitoarea ei luminozitate şi teamă. O înconjură cu braţele, iar ea-şi ascunse faţa sub umărul său.

Era linişte, o linişte absolută, aşa cum Bikin stătea îmbrăţi- fflnd-o în tăcere acolo, în plină stradă. In cele din urmă se aşternuse din nou pacea. Vechea

şi îngrozitoarea atmosferă tensionali trecuse în cele din urmă, iar sufletul lui era puternic şi calm.

I Ursula îl privi* Lumina aurie minunată din ochii ei era acum dulce şi supusă şi se simţeau împăcaţi unul cu celălalt. O sărută duios de multe ori.

Ochii ei fură învăluiţi de un zâmbet.

I — Te-am jignit? întrebă ea.

El zâmbi la rândul său şi o luă de mâna moale şi supusă.

■ — Nu contează, zise el, totul e spre bine.

O sărută din nou, dulce, de mai multe ori.

I — Oare? întrebă ea.

E — Cu siguranţă, răspunse el. Stai, am să-mi iau şi eu revanşa.

Ursula râse brusc, cu o undă de sălbăticie în voce, şi-l înconjură cu braţele.

— Eşti al meu, iubirea mea, nu-i aşa? strigă ea, strângându-1 aproape.

—i> Da, spuse el, încet.

Vocea lui era aşa de blândă şi hotărâtă încât ea tăcu, de parcă asta i-ar fi fost menirea şi nu se putea împotrivi. Da, consimţea, dar asta se realizase fără voia ei. El o săruta încet, de mai mulf^ ori, cuprins de o.stare de fericire dulce şi tăcută, care aproape Ifhj opri inima -Ursulei. J

— Dragostea mea! exclamă ea, ridicându-şichipulşi privin du-1 cu o expresie înfricoşată, duioasă şi mirată, plină de extaz, j Oare totul era adevărat? Dar Ochii lui erau frumoşi, blânzi ii imuni faţă de orice tensiune sau nervozitate, frumoşi şi surâzi- tori, zâmbind uşor împreună cu ea. Fata îşi îngropă faţa sub uni fi rul lui, ascunzându-se de el, pentru că îi citea atât de bine gândurile; Ştia că o iubeşte şi se temea, simţea că se află într-fi lume stranie, într-un rai care tocmai prinsese contur în jurul ei, îşi dorea ca el să

fie pasional, pentru că pasiunea'era elementul ei. Dar: sentimentele lui erau atât de liniştite şi fragile, la fel precum spaţiul te sperie mai mult decât puterea.

Ea-şi înălţă din nou repede capul,

7-* Mă iubeşti? întrebă ea, repede, impulsiv.

—Da, răspunse el, neluîndu-i în seamă mişcarea, ci: doar liniştea.

Ştia că e adevărat. Se desprinse din strânsoare.

—Aşa şi trebuie, spuse, întorcându-se să privească drumul. Ai găsit inelele? /.

— Da.

Unde sunt?

—în buzunar.

Băgă mâna în buzunarul lui şi le scoase de acolo.

Nu mai avea linişte.