Părea că se gândise la asta ceva timp.
Ea rămase surprinsă şi parcă voia să se
îndepărteze de el. Dar, totuşi, era încântată. —
Ce fel de lumină? întrebă ea.
Dar el era timid şi nu mai spuse nimic. Ocazia fu trecută cu vederea pe moment. Şi treptat un sentiment de tristeţe o copitei — Viaţa; mea e neîmplinită > spuse ea.
—Da, răspunse el scurt, nedorind să audă asta.
—Şi mă simt de parcă* nimeni n-o să mă iubească vreodată cu adevărat, adăugă ea.
Insă el nu răspunse.
— Crezi, nu-i aşa, zise ea încet, că nu vreau decât satisfacţii fizice? Nu e adevărat. Vreau să te pui în slujba spiriţului meu. ’fl —- Ştiu că asta vrei.
Ştiu că nu-ţi doreşti doar /iatisfacţli fizice. Dar vreau să-mi oferi spiritul tău — acea lumină auriu care e în tine, de care tu nu-ţi dai seama — oferă-mi-o mie. ■ După un moment de tăcere, ea răspunse: |
Dar cum pot să fac asta, din moment ce nu mă "iubeşti/ Nu-ţi doreşti decât propriile scopuri. Nu-ţi doreşti să mă?âjuţi, -ji totuşi vrei ca eu să te ajut. Nu e echitabil.
El făcea un mare efort să întreţină conversaţia şi să; insiste asupra lucrului pe care-1 dorea de la ea, şi anume capitularea spiritului ei. i
, ; Nu-i acelaşi lucru, spuse el. Cele două moduri de a sluji sunt atât de diferite. Eu te servesc într-un alt fel — nu prin in* termediul tău — ci în alt fel. Dar îmi doresc să fim împreună fălii să ne mai facem griji despre noi
înşine, să fim cu adevărat împre*! ună pentru că suntem împreună, ca şi cum ar fi un fenomeilşi un lucru pe care trebuie să-l menţinem prin propriul nostru efort.1!
— Nu, spuse ea* gânditoare. Nu eşti decât egoist. lM»Qt niciodată nici o bucurie, nu există în tine nici un impuls carc| să te îndemne spre mine. Nu te vrei decât pe tine însuţi şi afacerile tale. Şi nu-ţi doreşti altceva decât ca eu să fiu prezentă şi să te paf D.H. Lau/mw§ slujesc.
Dar acest lucru nu-1 făcu decât să se închidă în sinetul
-T- In sfârşit, cuvintele nu contează nicicum. Fie există ceva între noi, fie nu.
—■ Nici măcar nu mă
iubeşti, exclamă ea. Ba
da, spuse el supărat.
Dar vreau...
Mintea lui zări din nou încântătoarea lumină aurie primăvăi ratică ce-i străbatea privirea, ca printr-o fereastră fermeeată. Şi
I voia ca ea să fie cu el acolo, în această lume a indiferenţei vanitoase. Dar ce rost mai avea să-i spună că el îşi dorea tovărăşia ei în lumea aceea a indiferenţelor vanitoase? Ce fost mai avea să discute, la urma urmelor?
Totul trebuie să se întâmple dincolo de mijlocirea cuvintelor. Era pur şi simplu un eşec să încerce s-o Ifonvingă prin cuvinte. Era ceva asemănător păsării paradisului §nre nu se dă prinsă în laţ, ci trebuie să zboare singură
către inimă.
I — întotdeauna cred că sunt pe punctul de a fi iubită, după ture sunt dezamăgită. Nu mă iubeşti şi ştii asta. Nu vrei să mă ilujeşti. Nu doreşti pe nimeni altcineva decât pe tine însuţi.
| Un fior de furie îi străbătu venele la această propoziţie pe care ia o repetă:
„Nu vrei să mă slujeşti”. întregul paradis din el dispăru.
| — Nu, zise el iritat, nu vreau să te slujesc, pentru că n-am ce sluji. Ceea ce vrei tu să slujesc nu înseamnă nimic, absolut nimic. Nu e vorba de tine, ci de calitatea ta feminină. Iar mie nu-mi pasă câtuşi de puţin de eul tău feminin, e o păpuşă de cârpă. ■ '■— Ha! râse ea batjocoritor. Astăzi tot ce crezi despre mine, nu? Şi apoi ai neruşinarea să-mi spui că mă iubeşti.
Ursula se ridică mânioasă ca să plece acasă.
| — îţi doreşti necunoaşterea paradisiacă, spuse ea, întorcân- du-se spre el aşa cum continua să stea în întuneric, invizibil. Ştiu ce înseamnă, mulţumesc. Vrei ca eu să fiu proprietatea ta, să nu te critic niciodată sau să-mi exprim propriile păreri. Nu vrei decât gă fiu un simplu obiect! Nu, mulţumesc! Dacă-ţi doreşti asta, sunt destule femei Care să ţi-1 ofere. Sunt destule femei care s-ar întinde pe jos ca tu să calci peste ele, deci du-te la ele, dacă asta-ţi doreşti, du-te la ele.
I — Ba nu, spuse el, izbucnind de furie. Vreau să renunţi la dorinţa ta de aservire, la insistenţa ta temătoare şi speriată, asta-i ce-mi doresc. Vreau să
ai încredere în tine într-un mod atât de firesc, încât să renunţi la tine însăţi. mtiuîi îndrăgostite 311
— Să renunţ la mine însămi! zise ea cu ecou, ironic. Pot renunţa la mine cu destulă uşurinţă. Tu eşti cel care nu poate renunţa la propria persoană, tu eşti cel care te agăţi de propria persoană de parcă ar fi singura comoară. Tu, tu eşti profesorul (ii şcoală duminicală... tu... predicatorule!
Dramul de adevăr inclus în spusele ei îl făcu să devină rigid ji să nu-i mai acorde nici un fel de atenţie.
— Nu vreau să spun să te laşi în voia sorţii într-un fii extatic, dionisiac '14, spuse el. Ştiu că poţi face asta. Dar urăM extazul dionisiac sau de altă
natură. E ca şi cum te-ai învftrii într-o cuşcă de veveriţă. Vreau să nu-ţi mai pese de propria persoană; pur şi simplu să exişti şi să nu te intereseze de tine, să nu insişti, să fii bucuroasă, sigură şi indiferentă.
—Cine insistă? zise ea ironic. Cine e cel care continuă lă insiste? Nu eu.
In vocea ei obosită era o amărăciune batjocoritoare. El tăcu o vreme.
— Ştiu, spuse el. Câtă vreme unul dintre noi insistă pe lângfl celălalt, greşim în totalitate. Dar, asta e, nu putem ajunge la un acord.
