I — Nu e mort, nu, Gerald? întrebă ea.
I — Nu, n-ar trebui să fie, zise el.
[ — Ba da, ar trebui! strigă fata, cu o notă subtilă de amuza- [ ment. Apoi atinse iepurele cu mai multă încredere. Inima îi bate V aşa de tare. Nu-i aşa că-i caraghios? Zău că e.
I — Unde vrei să-I duc? întrebă Gerald.
I — In curticica verde, răspunse ea.
[ Gudrun îl privi pe Gerald cu nişte ochi ciudaţi, întunecaţi, I dilataţi de o înţelegere neomenească, aproape rugători, ca aceia | ai unei fiinţe care se află la mila lui şi care totuşi, nu în ultimul I rând, îi este egală. Nu ştia ce să-i spună. Simţea şi el aceeaşi înţe■ legere diabolică. Şi avea sentimentul că
trebuie să spună ceva ca I să o ascundă. Nervii săi erau pătrunşi de energia unui fulger, iar I ea părea un recipient maleabil al focului său magic, alb şi hidos.
■ Gerald nu era prea sigur şi îl încerca un sentiment de teamă.
— Te-a rănit? întrebă el.
— Nu, răspunse ea. Wfttiei îndrăgostite
}OI
— E o sălbăticiune fără suflet, zise el, întorcându-şi faţa. Ajunseră în curticica închisă de ziduri vechi din cărămidă, în I crăpăturile cărgra crescuseră flori agăţătoare. Iarba moale, sub- I ţire şi îmbătrânită acoperea curtea ca un covor neted, iar cerul f era senin. Iepurele stătea ghemuit fără
să se mişte, iar Gudrun îl 1 urmărea cu o uşoară groază.
— De ce nu se mişcă? zise ea.
— E speriat, răspunse Gerald.
Gudrun îşi înălţă privirea spre el şi faţa albă se contrai IA într-un zâmbet uşor sinistru.
—Nu-i aşa că e un prostuţl exclamă ea. E un mare prostăiuti Ironia răzbunătoare din vocea ei îl făcu pe Gerald să se în fum re.
Aruncându-i o privire drept în ochi, ea-şi dezvălui din urni înţelegerea aceea sarcastică şi teribilă. Erau parcă aliaţi, fapt care ! dezgusta pe amândoi, căci erau implicaţi într-un mister neplăcut,
— Câte zgârieturi ai? o întrebă el, arătându-i antebraţul
puternic, cu pielea albă şi sfâşiat de răni sângerânde. —
Ce
groaznic! exclamă ea, îmbujorându-se la priveliştea aceea
sinistră. Ale mele nici nu se compară cu astea. îşi ridică braţul şi-i arătă o tăietură adâncă, roşie, de-a Hifflglil cărnii albe,
mătăsoase.
—Ce împeliţat! exclamă el.
Dar i se părea că o cunoscuse datorită crestăturii lungi şi roşii de-a lungul antebraţului ei, atât de mătăsos şi de moale. Nu voia să o atingă. Ar fi trebuit să-şi impună acest lucru, în mod deliberat. Tăietura lungă, roşie şi superficială părea crestată In propriul lui creier, sfâşiindu-i suprafaţa conştiinţei sale supreme şi făcând loc subconştientului etern, un eter roşu şi de iieînţelel aflat dincolo de orice înţelegere, în inconştientul de nepătruns,4
— Nu te doare foarte tare, nu? O întrebă el cu solicitudini® — Deloc, răspunse ea.
Şi, deodată, iepurele, care stătuse ghemuit de parcă era o floare, atât de nemişcat şi moale, se trezi la viaţă. începu să dea roat ft curţii, ca un glonţ
slobozit dintr-o puşcă, învârtindu-se ca un meteorit cu blană, într-un cerc ameţitor ce părea să le învăluie minţile. Şedeau cu toţii uimiţi, zâmbind straniu, căci iepurele părea sâ asculte de vreo incantaţie necunoscută. Se rotea încontinuu pe iarbă, în jurul pereţilor vechi, din cărămidă, ca o vijelie.
Şi apoi, brusc, se potoli şi se tupilă în iarbă, rămânând gândi 302
tor, cu
nasul fremătând ca un fulg în bătaia vântului. După ce stătu D.H. LctiUfHţfl aşa câteva momente, un ghemotoc moale cu ochi negri,, deschişi, care poate că
se uitau la ei, poate că nu, se apropie ţopăind liniştit şi începu să adulmece iarba cu acea mişcare tipică a unui'iepure care mănâncă repede.
(&■ E nebun* zise Gudrun. E, cu sigytinţjă p^bun.
} Gerald râse..
|i întrebarea e, spuse el, ce îuşeamnă nebunia? Nu-ini în- t hipui că există
§i o nebunie a iepurilor.
■*- Nu cfezi,căr,e?pşţâ? întrebă fcr- Nu, Aşa; sunt iepurii.
\ Pe chipul lui apăru un zâmbet,, ciudat şi obscen. Gudrun îl privi şi înţelese, îşi dădu seama că şi el ştia tot atât de mult ca li ca.
Asta o puse în dificultate şi o contrarie pe moment.
