şi cu un I isemenea Laivr$tM efort la concluziile ei sterpe şi ultime asupra cunoaşterii, era în stare, în prezenţa altor femei, pe care le considera nişte simple femele, să-şi afişeze concluziile certitudinilor ei amare ca pe nişte bijuterii care-i asigurau o distincţie de necontestat |i o situau pe o treaptă

superioară a vieţii. Din punct de vedere mintal, era în stare să facă faţă unor femei precum Ursula, pe care le considera pur emotive. Biata Hermione, asta era singura ei însuşire, această certitudine dureroasă a ei, care era singura ei mţiune de a fi. Trebuia să fie încrezătoare, căci Dumnezeu ştie că

I *e simţea respinsă şi era slabă din alte puncte de vedere. La nivel mintal*

spiritual, ea făcea parte dintre cei aleşi. Şi dorea să fie ■astfel şi în alte planuri. Dar în străfundul sufletului ei exista un cinism devastator. Nu credea în celelalte însuşiri ale ei; erau doar lin simulacru. Nu credea în viaţa interioară, care era o farsă şi nu o realitate. Nu credea nici în lumea spirituală, care era o iluzie, în ultimă instanţă, credea în Mamon, în pofta trupească şi în diavol 75 .— cel puţin acestea nu erau simulacre. Era o-preoteasă fără credinţă, fără convingere religioasă, alăptată la sânul unui crez demodat şi condamnată să reitereze misterele care pentru ea nu erau de ordin divin. Totuşi, nu exista scăpare. Era ca o frunză într-un copac uscat. Ce mai era de făcut decât să lupte pentru I adevărurile vechi şi demodate, să moară pentru crezul învechit şi răsuflat, să fie o preoteasă

sacră şi castă a unor mistere profanate. Adevărurile măreţe şi învechite fuseseră valabile. Iar ea era o frunză din vechiul şi măreţul copac al cunoaşterii care ' acum se usca. Deci trebuia să rămână credincioasă

adevărului

75 „Doamne, nu ne duce pre noi în ispită/ Şi ne izbăveşte de cel rău” din Cartea Rugăciunilor. Mamon era personificarea bogăţiilor şi a lăcomiei; vezi Matei, 6:24 şi L uca, 16: 9-13.

vechi şi ultim, chiar dacă cinismul şi ironia îşi făcuseră loc Iii străfundul sufletului ei.

' I

— Mă bucur aşa de mult să te văd, îi spuse Ursulei, cu vot #3 ei înceată, care era ca o incantaţie. Tu şi Rupert aţi devenii prieteni apropiaţi?

—O, da, spuse Ursula. E tot timpul undeva prin preajmi mea.

Hermione făcu o pauză înainte să răspundă. îşi dădea perfeffl seama de lăudăroşenia celeilalte femei; i se părea cu adevăr^ vulgară.

— Da? spuse ea încet şi cu un calm perfect. Şi crezi că ai ffl te căsătoreşti?

întrebarea era atât de calmă şi blândă, atât de simplă, dcl firească şi degajată, încât Ursula fu cumva surprinsă, cumvj atrasă. O

încântă aproape ca o răutate. Exista o ironie dezgoliţi 1 şi încântătoare la Hermione.

—Ei bine, răspunse Ursula, el îşi doreşte teribil de mult, dar eii nu sunt sigură.

Hermione o urmări cu o privire înceată şi calmă. Observi! această nouă

lăudăroşenie. Cât de mult o invidia pe Ursula pentru o anume siguranţă

inconştientă. Chiar şi pentru vulga- ] ritatea ei!

— De ce nu eşti sigură? întrebă ea, cu vocea ei muzicală, degajată. Se simţea în largul ei, poate chiar de-a dreptul fericită că purta această

conversaţie. Nu-1 iubeşti cu adevărat?

Ursula se înroşi puţin la întrebarea uşor impertinentă a Hermionei. Şi, totuşi, nu se simţea chiar jignită. Hermione părea atât de plină de candoare, de calmă şi raţională. La urmai urmelor, era cu adevărat un lucru măreţ să

poată fi atât de | raţională.

—Spune că nu-şi doreşte iubire, răspunse Ursula.

—Dar atunci, ce anume? întrebă Hermione tărăgănat şi cu 1 calm.

—îşi doreşte cu adevărat să-l accept de soţ.

Hermione tăcu o vreme, urmărind-o pe Ursula cu o privire 1 înceată, melancolică. 362. D.H. Lawetm

- Da? spuse ea în cele din urmă, pe un ton neutru. Apoi, l rldicându-se: Şi ce anume nu-ţi doreşti? Nu vrei să te măriţi?

NU... nu vreau_____Nu cu

adevărat. Nu vreau să accept felul de supunere la care insistă el. Vrea să

renunţ la mine, iar eu (tur şi simplu nu cred că pot să fac asta.

L Din nou urmă o pauză lungă, înainte

ca Hermione să răspundă: I — Nu şi

dacă vrei.

I Apoi, din nou se lăsă tăcerea. Hermione se cutremură de o dt irinţă ciudată.

A, măcar dacă i-ar fi cerut ei să-l slujească, să-i Ile sclavă! Se înfioră de dorinţă.

I — înţelegi? Nu pot....

Dar ce anume mai precis....

I Amândouă începuseră să vorbească în acelaşi timp şi amândouă se opriră.

Apoi, Hermione, arogându-şi prioritatea de

0 vorbi, reluă ca şi cum ar fi fost plictisită:

, — In ce fel vrea să i te supui?

— Spune că vrea ca eu să-l accept într-un mod ne- emoţional şi pentru totdeauna — chiar nu ştiu ce vrea să spună. Spune că-şi doreşte ca partea demonică din el să se împerecheze i> trupeşte —, şi nu fiinţa umană. Vezi dumneata, într-o zi spune un lucru şi a doua zi, altul — şi mereu se contrazice.

* — Şi mereu se gândeşte la el şi la insatisfacţia lui, spuse

1 Iermione încet.

^ — Da, exclamă Ursula. De parcă problema asta l-ar privi numai pe el. Iar acest fapt face ca totul să devină imposibil, k Dar imediat începu să

retracteze.

L — Insistă să accept că Dumnezeu ştie ce există înăuntrul lui, nsluă ea. Vrea ca eu să-l accept ca... ca pe ceva absolut... Dar mi se pare că nu vrea să

dăruiască nimic. Nu-şi doreşte o intimitate caldă şi reală, nici nu vrea să audă, o respinge. Nu vrea să mă lase să gândesc şi nici să simt ceva, urăşte sentimentele.

1 Urmă o pauză lungă şi crâncenă pentru Hermione. A, dacă măcar el i-ar fi cerut ei asta! Pe ea o împinsese înspre tărâmul raţiunii, o condusese inevitabil către cunoaştere — şi apoi o detestase pentru asta.