Tatăl ei se simţea destul de bine atunci când se prefăcea în faţa ei. Dar când pleca, se cufunda din nou în nefericirea descompunerii sale. Dar totuşi, existau aceste momente vii, deşi, pe măsură ce puterile îi slăbeau, capacitatea sa de a asculta devenea mai slabă, iar infirmiera era nevoită să o roage pe Winifred să plece ca să nu-1 epuizeze.

Bătrânul nu recunoştea niciodată că avea să moară. Ştia că acesta era adevărul, ştia că era sfârşitul. Totuşi, nici măcar în sinea lui nu recunoştea acest lucru. Ura nespus acest fapt. Voinţa sa era de neclintit. Nu putea sâ suporte să fie copleşit de moarfij Pentru el moartea nu exista. Şi, totuşi, uneori, simţea O; nevgpi mare să. strige,: să se văicărească şi să plângă. I-ar fi plăcut ■ strige ân gurafcm» îndrăgostite 351 mare în faţa Iui Gerald, astfel încât fiul său să fie îngrozit şi scos din fire. In mod instinctiv, Gerald era conştient de acest fapt şi se abţinea în faţa lui ca să evite acest lucru69 Aceastt murdăriei a morţii îi provoca un dezgust enorm. Ar trebui să mu® rim repede, câ romanii, at trebui să fim stăpânii propriei noat-tr# sorţi în moarte 69 f[ Celebră statuie clasică greacă, sculptată fii Rodos., în jurul anului 25 î.Hţ, care îl înfăţişează pe prinţul troian Laocoon, împreună cu c||dol fii ai săi, luptându-se cu şerpii mării trimişi fie de Apollo sau de Amina, patroana grecilor. înainte să-l atace, Laoction încercase să-i împiedice pe' troieni să deschidă porţile Ga să primeasbă vestitul cal de lemn.

ea şi în viaţă. Se simţea prins în ghearaj morţii tatălui său, ca în strânsoarea marelui şarpe al lui Laocoon1'2! Murele şarpe îl încolăcise pe tată, iar fiul era prins în strânsoartl îngrozitoare a morţii împreună cu el. Gerald rezistase întotdeti una. Şi,; într-un, fel ciudat, era ca un turn de rezistenţllpentîu tatăl său.

Ultima dată când muribundul cern să o vadă pe Gudram aveu un aspect cenuşiu, cada apropierea morţii. Totuşi, trefeiia iii vadă pe cineva, trebuia ca, în momentele de luciditate, săuntii- în legătură cu lumea vie, ca să nu fie nevoit să-şi accepte propriu situaţie. Din fericire, în mate parte a timpului era buimiaşi pe jumătate absent. Şi petrecea multe ore gândindu-se iVag In trecu», retrăind nedesluşit momente din ailele de demuM Dar existau clipe, chiar şi când i se apropia sfârşitul, când puteai să-fii dea seama ce se întâmpla cu el în prezent, era conştient de moartea care-1 pândea. Şi acestea era® clipele când cerea ajutor din afară, nu conta din partea cui venea. Căci ca să fie conştient de moartea aceasta care se apropia era ceva mai îngrozitor decât moartea însăşi, ceva de nesuportat. Era ceva imposibil de admis, Gudrun fu şocată de înfăţişarea lui, de ochii întunecaţi,'

aproape descompuşi, care erau încă -neînfrânţi şi fermi. —

Ei

bine, spuse el, cu o voce slăbită, cum te descurci? cu Winifred?

B*- O, foarte bine, răspunse Gudrun.

■

Conversaţia se derula cu mici pauze, de parcă ideile pe care le discutau nu erau decât nişte paie plutind la întâmplare în Iniosul înturiecat al minţii muribundului.

—Iţi convine atelierul? întrebă el.

-De minune. Nici n-ar putea fi mai frumos şi potrivit, spuse Gudrun.

■ Aştepta ca bătrânul să-i răspundă.

I — Şi crezi că Winifred are stofă de sculptoriţă?

Era ciudat cât de goale răsunau cuvintele, cât de iţesemnificative erau.

’ — Sunt sigură că aşa e. Intr-o bună zi va face lucruri mari.

| — A! Deci, n-o să-şi irosească viaţa pe de-a-ntregul, nu?

I Gudrun fu destul de surprinsă, f — Cu siguranţă că nu! exclamă ea blând.

I — Aşa e.

Din nou Gudrun aşteptă replica bătrânului.

■ — Viaţa ţi se pare plăcută, nu? E minunat să o trăieşti? o întrebă el, cu un zâmbet uşor, demn de milă, pe care Gudrun nu-1 iuportă.

■— Da, zâmbi ea, minţind la întâmplare. Mă distrez destul de bine, cred.

I — Da. O fire veselă e un mare câştig.

Din nou Gudrun zâmbi, deşi sufletul îi era secătuit de repulsie. Oare chiar trebuia ca cineva să moară aşa, iar viaţa să-i fie smulsă cu forţa, în timp ce zâmbeşte şi continuă să discute până în ultimul moment? Nu mai exista o

altă cale? Trebuie să trecem prin toată grozăvia acestei victorii asupra morţii, al triumfului voinţei neclintite care nu se dă bătută până când nu dispare în întregime? Trebuia să fie aşa, era singura cale. Gudrun admira nespus stăpânirea de sine şi sângele rece al muribundului. Dar ura moartea în sine.

Se bucura că lumea cotidiană se menţine aşa cum este şi ea nu era nevoită

să cunoască nimic dincolo de ea. ; — Te simţi bine aici? Nu te putem ajuta cu nimic altceva? Nu te nemulţumeşte nimic? t — Sunteţi prea amabil cu mine, spuse Gudrun.

•pr A, bine, asta e numai vina dumitale, spuse el, şi simţi u uşoară

exaltare că ţinuse acest discurs, ţâ

Era încă atât de puternic şi plin de viaţă. Dar, în schimb, oroarea morţii începu să i se strecoare din nou în sufletis|i Gudrun plecă şi se întoarse la Winifred, Mademoiselle plecaşi, iar Gudrun râmase destul de mult timp la Shortlands, în schimb pentru Winifred se aduse un meditator pentru ca fata să-şi conţi- nue studiile. Acesta însă nu locuia acolo, ei 1 venea de la şcoala elementară.

Intr-o zi Gudrun urma să plece cu maşina în oraş împreună cu Winifred, Gerald şi Birkin. Era o zi întunecată şi plpioasrt, Winifred şi Gudrun erau pregătite şi aşteptau la uşă» ^inifrâd era foarte tăcută, dar Gudrun trecuse cu vederea acest aspeci, Deodată fata întrebă pe un ton nepăsător:

— Credeţi că tata o să mtoaiâ, domnişoară Brangwen|,|| Gudrun tresări.

— Nu ştiu, răspunse ea:

— Chiar nu ştiţi?fîl?

-^- Nimeni nu ştie sigur. E posibil să moară, desigur.

Copila medită câteva momente, apoi întrebă:

J|g Dar chiar credeţi că o să moară/ « întrebarea era formulată ca la lecţiile de geografie sapi dej ştiinţe naturale, în mod insistent, de parcă ar fi vrut să obţină cu forţa & confirmare de la persoana adultă. Fata, atentă, uşor triumfătoare, era aproape diabolică.

— Dacă eu cred că o să moară? repetă Gudrun. Da, aşa credj Dar ochii larg deschişi ai lui Winifred o fixau, iar copila nu se mişca.

— E foarte bolnav, spuse Gudrun.

Un zâmbet uşor îi cuprinse faţa lui Winifred, într-un fel subtil şi sceptic.- < 154

D.H. Lauitftwă — Nu cred că o să

moară, afirmă copila batjocoritor şi' dispăru pe alee.

Gudrun îi urmări silueta solitară, iar inima i se opri în loc.1 Winifred se juca lângă un râuleţ, preocupată, ca şi cum n-ar fi avut loc nici un schimb de replici: ş

t ■— Am făcut un baraj adevărat, se auzi vocea ei prin aerul umed.

I Gerald apăru în uşa holului din spatele ei.

I — E cu atât mai bine dacă e alegerea ei, să nu creadă asta, ipuse el.

[ Gudrun îl privi, ochii li se întâlniră şi făcură un schimb de priviri pline de o înţelegere diabolică.

■ — Cu atât mai bine, zise şi Gudrun.

Gerald o privi din nou şi o flacără îi pâlpâi în priviri.

B — Cel mai bine e să dansezi în timp ce Roma arde, de vreme ce tot trebuie să ardă, nu crezi? spuse el.