— Ca de obicei! strigă Rosalind
supărată. Nici nu-i de mirare, Apoi o
auziră spunând ceva pe un ton mai jos.
— Unde? strigă Ursula.
Din nou vocea surorii ei era înăbuşită.
64 Creat în 1880 ca Jurnalul personal al unei fete, iar din 1908 până în 1927 a fost cunoscut ca Jurnalul personal al unei fete şi Revista Femeilor.
Brangwen deschise uşa şi o strigă cu vocea lui puternică hi sonoră:
— Ursula!
Ea apăru imediat, cu pălăria pe cap.
—O, bună seara, zise ea, văzându-1 pe Birkin, şi profund uimită de parcă
ar fi fost luată prin surprindere.
El o privea mirat, ştiind că fusese încunoştiinţată de prezenţa lui. Se comporta în acelaşi stil ciudat, luminos, mirat, de parcă ar fi fost nedumerită de lumea reală, părând detaşată de ea, având o lume proprie, desăvârşită şi strălucitoare.
— Am întrerupt o conversaţie? întrebă ea. 322 D.H. Lawii^M
— Nu, doar o tăcere totală, zise Birkin.
— Oh, spuse Ursula vag, absentă.
Prezenţa lor nu însemna mare lucru pentru ea, se simţea reţinută şi nu-i băga în seamă. Era o insultă subtilă care nu înceta să-l exaspereze pe tatăl ei.
— Domnul Birkin a venit să vorbească cu tine, nu cu mine, îi spuse tatăl ei. i<— O, da? exclamă ea, vag, ca şi cum asta n-ar fi privit-o. După care, adunându-se, se întoarse către el cu un aer destul de 1 Vriei, dar superficial, şi întrebă: Era vorba de ceva anume?
L— Sper că da, spuse el ironic.
I-— Vrea să te ceară în căsătorie, după cum cere tradiţia, «puse tatăl ei.
I— Oh, zise Ursula.
I — Oh, zise tatăl ei batjocoritor, imitând-o.
Nu mai ai nimic altceva de spus? k Ea tresări
ca şi când ar fi fost bruscată.
| — Chiar ai venit ca să-mi ceri mâna? îl întrebă pe Birkin, de (Urcă totul ar fi fost o glumă.
[ — Da, spuse el, cred că am venit ca să te cer de soţie.
Ir Birkin părea că rosteşte ultimul cuvânt cu timiditate.
I — Da? exclamă ea, cu strălucirea ei distantă, t.
Birkin ar fi putut spune orice altceva. Părea încântată.
■ — Da, răspunse el. Doream... doream să te rog să te < ftsătoreşti cu mine.
| Ursula îl privi. Ochii lui sclipeau de un amalgam de lumini, de parcă voia sau nu voia ceva din partea ei. Ea se făcu mică, de parcă privirea lui ar fi demascat-o şi totul ar fi fost dureros pentru fa. Se întunecă, şi cu sufletul învăluit de neguri, se îndepărtă. Fusese izolată de propria ei lume luminoasă şi unică. Iar contactul cu alţii o îngrozea, căci i se părea aproape nefiresc în acele momente.
Ai — Da, spuse ea vag, cu o voce plină de îndoială şi absentă. I Inima lui Birkin se strânse într-o clipă, mistuită subit de amărăciune. Toate astea n-aveau nici un fel de importanţă pentru ea. El greşise din nou. Ursula se găsea într-un fel de lume ii ei care o mulţumea. El şi speranţele lui erau accidentale, nişte lucruri care o răscoleau. Această atitudine îl exaspera pe tatăl ei, până la nebunie. Fusese nevoit să suporte astfel de lucruri din partea ei toată viaţa.
L — Ei bine, ce zici? exclamă el.
L Ursula tresări. Apoi îi aruncă o privire în jos tatălui ei, pe jumătate speriată, după care spuse:
—N-am spus nimic, nu? — de parcă s-ar fi temut că şi-ar fi putut lua un angajament.
—Nu, spuse tatăl ei, exasperat. Dar nu-i nevoie să te uiţi ia mine ca o proastă. Doar ai minte, nu?
Ea se închise în sine într-o tăcere ostilă.
— Da, am minte, şi ce-i cu asta? repetă ea, cu o
vntifa posomorâtă, opunându-se. — Ai auzit
ce ai fost întrebată, nu? strigă tatăl ei mâniotfl —
Bineînţeles că am auzit.
