Ea strânse în mâini spatele musculos plin, cu forme rotunjite, în timp ce el stătea aplecat deasupra ei, iar ea părea că atinge adâti tjurile misterioase ale întunecimii sale trupeşti. Dădea impresia că e gata să leşine aşa cum stătea

sub el, iar el lăsa aceeaşi impresie, aşi cum stătea aplecat deasupra ei. Era câ un leşin în care erau amân* doi cuprinşi, şi în acelaşi timp o contopire de nesuportat a fiinţei, împlinirea minunată a unei satisfacţii imediate, copleşitoare,; izvo» rând din adâncurile unei forţe vitale, cea mai întunecată, mai pro«| fundă şi mai ciudată forţă vitală a trupului omenesc.

După ce trecu acel moment de linişte, după ce o străbătură râuri învolburate, ciudate şi misterioase, invadându-i şi inundând du-i raţiunea, croindu-şi drum în josul şirei spinării, până la genunchi şi în tălpi, ca un şuvoi ciudat, măturând totul în calea lui şi transformând-o într-o nouă fiinţă, complet diferită, ea seîsimţi de-a dreptul liberă, era liberă şi profund liniştită, iar eui eljjera întreg. Aşadar şe ridică, veselă şi calmă, zâmbindu-i.

El stătea în faţa ei, strălucitor, o prezenţă îngrozitor de reală, iar inima aproa-1 pe că i se opri. El şedea acolo afişându-şi trupul ciudat, în pleni- i tudinea lui, cu minunata sa obârşie, precum trupurile fiilor lui Dumnezeu de la începuturi. Trupul său avea nişte resurse ciuda-i te, mai misterioase şi mai puternice decât cele pe care şi le ima-»| ginase sau le cunoscuse, mai plăcute, o, absolut satisfăcătoare din punct de vedere mistic şi fizic. Crezuse că nu există nicfjo obârşie mai profundă decât cea falică. Şi acum, iată, din stânca zdrobită85 a trupului omului, din coapsele şi coastele ciudate şi

3®§

DM- Latura

85 Vezi Exodul, 17:6 : „Tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea”. : ,

minunate, mai profunde şi mai adâncite în mister decât obârşia («lică, izvorâră şuvoaiele întunecimii şi ale bogăţiilor inefabile. I Erau bucuroşi şi se cufundară într-o perfectă uitare de sine. Hftseră şi apoi se îndreptară spre masa aranjată. Era un amestec de vânat cu de toate, felii mari de şuncă, ouă, brâncuţe, sfeclă roşie, plăcintă cu mere şi ceai.

&•— Ce bunătăţi! exclamă ea încântată. Cât de alese par! Să torn ceai? f De obicei Ursula nu era sigură pe sine şi devenea agitată când îndeplinea aceste îndatoriri casnice, cum ar fi să toarne ceaiul. Dar astăzi uită de acest lucru, era calmă, lăsând deoparte îndoielile. Ceaiul curgea frumos prin gâtul zvelt al ceainicului. (?chii Ursulei erau încălziţi de zâmbete în timp ce-i oferi ceaiul lui Birkin. In cele din urmă învăţase să stea liniştită şi să se (omporte impecabil.

I — Totul e al

nostru, îi spuse ea.

I — Totul, îi

răspunse el.

! Ursula scoase un mic sunet straniu de triumf.

H — Sunt aşa de bucuroasă! strigă ea, cu o uşurare nespusă.

■— Şi eu, zise el. Dar mă gândesc că e mai bine să ne debarasăm cât mai repede de obligaţiile pe care le avem.

V — Ce obligaţii? întrebă ea mirată.

I — Trebuie să renunţăm imediat la meseriile pe care le avem.

O nouă înţelegere îi lumină chipul Ursulei.

► — Bineînţeles, zise ea. Am uitat.

— Trebuie să scăpăm de obligaţii, zise el. N-avem ce

face decât să scăpăm cât mai repede. Ea îl privi plină de

îndoială pe deasupra mesei.

—Şi ce-o să facem? întrebă ea.

—Nu ştiu, spuse el. O să umblăm de colo-colo o vreme. hm ei îndrăgostite

389

Din nou ea îl privi întrebător.

—M-aş simţi extrem de fericită la moară.

—E prea aproape de trecut, spuse el. Hai să mai rătăcim o vreme.

Vocea Iui era atât de domoală şi veselă încât îi pătrunse Ursulei în vene că o stare de extaz. Totuşi, visa la o vale, grădini sălbatice şi învăluite în linişte. Şi ea îşi dorea o anume spleli doare, o splendoare extravagantă şi aristocratică. A rătăci «la colocoloi se părea o neîmplinire şi o nemulţumire., j Unde ai să rătăceşti? îl întrebă ea.

—Nu ştitij simt că aş vrea să te întâlnesc şi să o pornim I# drum încotro vedem cu ochii.

— Dar unde poţi, să te duci? întrebă ea nerăbdătoare. La urma urmelor, nu există decât o singură lume şi nici un colţ nu t* prea îndepărtat.

| —^ Totuşi, spuse el, mi-ar plăcea să merg cu tine — spfi nicăieri. Ar însemna pur şi simplu să hoinărim spre nicăieji, Âsta-i locul

unde trebuie să mergem — spre nicăieri. Omul vrei să rătăcească

din lumea de undeva în propriul său nicăieri.* Ea încă mai medita.

— Vezi tu, iubirea mea, spuse ea, mă tem că atâta vremşicât nu suntem decât oameni trebuie să explorăm lumea care ne este dată — pentru că nu există alta.

: — Ba da, zise el. Există un loc unde putem fi liberi,, uiţjloe unde nu trebuie să porţi prea multe haine, ba chiar deloc,imunde întâlneşti .câţiva oameni care au trecut prin destul de mulţe ştiau lucrurile aşa cum sunt, unde poţi fi tu însuţi fără să-ţi .pese.

Există un loc în care există

unul sau doi oameni... Dar

unde? oftă ea.

— Undeva... oriunde* Hai să rătăcim* Asta trebitifi sâ

facem... să rătăcim încotro vedem cu ochii. |, — Da, fu

ea de acord, emoţionată la gândul unei călătorii. 1 Dar

pentru ea totul nu era decât o călătorie.

—Să fim liberi, zise. el* să fim liberi, într-un loc liber, doar cu câţiva oameni în jur! :.

—Da, spuse ea gânditoare.

Acei „câţiva oameni” o întristau.

—• Nu este, de fapt, vorba de o localitate, spuse el. E doar .o relaţie perfectă între tine şi mine şi alţii — o relaţie perfectă — aşa încât să fim liberi împreună.

—- Aşa e, iubirea mea, nu-i aşa? zise ea. Tu şi cu mine. Tu şi cu mine, nu-i aşa?

L îşi întinse braţele către el. El trecu de cealaltă parte a mesei il se aplecă