— ■ Ei bine, n-ar trebui să o bagi prea mult în seamă.
Din nou se lăsă tăcerea şi fiecare îşi urmă
45°
şirul propriu atlD.H. Lawiem
emoţiilor şi al gândurilor.
Deodată uşa se deschise din nou. Intră
Ursula, cu pălăria pa cap şi cu haina de blană, iar în mână cu o mică
valiză.
— La revedere, spuse ea, pe tonul ei enervărit, vfesel, aproil pe ironici Plec.
Şi în clipa următoare uşa se închise, auziră cealaltă uşa de afară, apoi paşii ei repezi mergând pe aleea din grădină, poartH
trântindu-se şi paşii uşOri nu se mai auziră. In casă se aşternu o tăcere mormântală.
Ursula se duse direct la gară, mergând
repede şi fără să-i pese de Cei din jur, de parcă
zbura. Nu era nici un tren, aşa că trebui să
meargă pe jos până la nodul de cale ferată.
Pe măsura ce mergea prin întuneric, începu stf plângă, şi vărsă lacrimi amare, cuprinsă de o durere surdă, sfâşietoare, ca a unui copil, cât ţinu drumul şi în tren. Timpul
trecu fără să-şi dea seama, nu ştia unde şe află şi nici ce se întâmplă cu ea. Doar
continua să plângă dfl adâncul infinit al durerii deznădăjduite, al tristeţii nemăsurate, cu o durere teribilă a unui
copil care nu
Minei îndrăgostite
m
cunoaşte limite. lotuşi vocea ei avea aceeaşi veselie de neînfrânt în timp® vorbea cu
proprietăreasa lui Birkin la uşă:
— Bună seara! Domnul Birkin e acasă? Pot să-l văd?
— Da, e acasă. E în birou.
. Ursula sc strecură pe lângă femeie. Uşa ; de la birou, se deschise. Ii auzise vocea Ursulei.
— Bună! exclamă el surprins, văzând-o cum stă acolo^ca valiza în mână
şi cu urmele deilacrimi pe obraji.
; Ursula făcea parte dintre acei oameni care plâng fără să lasi să se vadă
multe urme, precum un copil.
— Arăt rău? întrebă ea, retrăgându-se.
. — Nu, de ce? Intră.
Ii luă geanta din mâni şi intr&ră în birou.
IAcolo, buzele ei începură să tremure ca cele ale unui copil ture-şi aduce din nou aminte, şi lacrimile izvorâră din nou.
—Ce s-a întâmplat? o întrebă din nou; după ce se mai linişti.
Dar ea nu făcu decât să-şi înfunde faţa adânc în umărul lui, plină de durere, ca un copil care nu poate să spună.
R — Deci, ce s-a întâmplat?
Deodată ea se desprinse, îşi şterse ochii, îşi recapătă Ităpânirea de sine şi se duse să se aşeze pe scaun, r — Tata m-a lovit, spuse ea, stând ghemuită, ca o pasăre îilfoiată, cu ochii foarte strălucitori.
[• — De ce? întrebă el.
I