— Doamne, Doamne! strigă ea, chinuită de strânsoarea lui,

simţind cum viaţa i se scurge din trup. Iar când o săruta

duios, abia mai răsufla, ca şi cum ar fi fost epuizată, gata

să moară.

„Oare am să mor, am să mor?” îşi repeta ea în sinea ei.

Dar nici noaptea şi nici el nu-i ofereau răspunsul la întrebare.

Şi totuşi, a doua zi, părticica aceea din ea nedistrusă rămase intactă şi ostilă, iar ea se hotărî să nu plece, rămase să-şi termine vacanţa, neadmiţând nimic. Gerald nu prea o mai lăsa singură şi o urmărea precum o umbră, era ca un blestem pe capul ei, ca un continuu: „fă asta, nu face asta”. Câteodată el era cel care părea mai puternic, în vreme ce ea părea aproape distrusă, târându-se pe pământ ca un vânt slab; altădată situaţia era pe dos. Dar lucrurile erau neschimbate; unul era distrus pentru ca celălalt să poată exista, altul era puternic pentru; pă celălalt era slab.

„ Până la urmă”, îşi spuse Gudrun, „am să-l părăsesc.” „Pot să

mă eliberez de ea”, îşi spunea el în culmea suferinţei. îşi

propunea să fie liber. Chiar se pregăti să plece, s-o lase în

încurcătură. Dar pentru prima dată voinţa sa cedă.

„Unde am să mă duc?” se întreba.

„Nu-ţi ajunge propria persoană?” îşi răspundea singur, invocându-şi orgoliul.

„Propria persoană!” repeta el.

I se părea că Gudrun era mulţumită cu propria ei persoană, se împlinise, ca un obiect de preţ în lăcaşul lui. Cu raţiunea calmă, statică a sufletului său, recunoştea acest fapt şi era de acord că e dreptul ei să se închidă în ea însăşi, să se mulţumească doar cu propria ei persoană, fără să dorească pe nimeni altcineva. Era conştient de asta, o admitea, nu mai era nevoie decât de un ultim efort ca să aibă parte şi el de aceeaşi împlinire. Ştia că nu era nevoie decât de un singur impuls al voinţei sale pentru ca şi el să fie în stare să se întoarcă împotriva lui însuşi, să se închidă în sinea lui aşa cum se încheagă

o piatră devenind de nepătruns, un lucru

complet şi izolat în sine.

546 D.H. Lawensi

Acest fapt îl aruncă într-un haos teribil. Pentru că, oricât de mare ar fi fost voinţa lui ca spiritualiceşte să rămână imun şi să se mulţumească cu propria sa persoană, dorinţa pentru această stare îi lipsea, iar el nu putea să o creeze. îşi dădea seamă', că, pentru a putea exista, trebuia să se elibereze în totalitate de Gudrun, să o părăsească dacă ea voia aşa, să nu aibă nici o pretenţie de la ea, să nu-i ceară absolut nimic.

Dar, pe de altă parte, pentru a nu avea pretenţii de la ea, el trebuia să

rămână singur, într-o izolare perfectă. Iar creierul refuză să perceapă acest gând. Avea o senzaţie a nimicniciei. Pe de altă parte, ar putea să cedeze şi Să se linguşească pe lângă ea. Sau, întrun final, ar putea-o ucide. Ori, ar putea foarte bine să fie indiferent, să nu-i pese, să ducă o viaţă

dezorganizată, trăind de pe o zi pe alta. Dar firea lui era prea serioasă, nu suficient de veselă sau de subtilă pentru trivialităţi batjocoritoare.

O ciudată ruptură se produse în el; precum o victimă sfâşiată şi lăsată la mila Domnului, tot aşa şi el fusese sfâşiat şi lăsat la mila lui Gudrun. Cum ar putea oare să-şi închidă rana, această ciudată şi infinit de sensibilă

pustietate a sufletului său expusă asemenea unei' flori care tocmai se deschide către întreg universul şi prin care el era încredinţat celuilalt, necunoscutului. Această rană, această ruptură, această desfacere a propriului înveliş care-1 lăsa incomplet, limitat, nefinisat, precum o floare care se deschide sub cerul liber, aceasta era bucuria sa cea nemiloasă. De ce să renunţe la ea? De ce să se închidă în sine şi să devină impenetrabil, imun, ca un lucru pe jumătate (pus la locul lui, de vreme ce deja apucase să iasă afară, ca o sămânţă care a încolţit pentru a da naştere mai departe altei vieţi, îmbrăţişând cerul nevăzut

îşi va păstra fericirea neîmplinită a propriei dorinţe chiar cu preţul chinurilor pe care i le cauza ea. Era cuprins de o ciudată încăpăţânare.

Refuza să plece de lângă ea,* indiferent de ce spunea sau făcea ea. O

dorinţă stranie, fatală îl făcea să păşeâsl®^ mai departe alături de ea. Ea era o prezenţă hotărâtoare care-şi punea amprenta asupra fiinţei lui, deşi îl trata cu dispreţ, refuzându-1 în mod repetat, renegându-1, totuşi el nu voia să plece, de vreme ce, atunci când se afla aproape de ea, simţea o forţă

electrică ce-1 îndemna să meargă mai departe, simţea eliberarea,

cunoaşterea propriei limitări, promisiuni frumoase precum şi misterul propriei distrugeri şi anihilări.

Gudrun îi chinuia inima rănită chiar şi atunci când el căuta alinare la ea.

Şi ea era chinuită. E posibil ca voinţa ei să fi fost mai puternică. Simţea, cuprinsă de groază, că el ar fi încercat să-i sfâşie mugurul inimii, să-l deschidă, asemenea unei fiinţe insistente şi lipsite de respect. Ca un copil care rupe aripile unei insecte, sau desface un mugur ca să vadă cum arată

floarea, tot aşa şi el îi distrugea intimitatea, propria ei viaţă, o distrugea aşa cum este desfăcut un mugure imatur.

Poate că ea se va deschide faţă de el după mult timp, în visurile ei, când se va transforma într-un spirit pur. Dar acum nu voia să fie tulburată şi distrusă. II respingea cu toate puterile.

Urcară împreună, la lăsarea serii, sus, pe povârnişul înalt ca să vadă

apusul. Stăteau în bătaia vântului aspru, în aerul pur şi urmăreau discul galben al soarelui care se înroşea şi dispărea. Apoi, la est, piscurile şi culmile munţilor sclipeau nuanţate în trandafiriu aprins, incandescente precum florile nemuritoare pe fundalul unui cer roşu, ca un miracol, în timp ce mai jos, peste pământ, se aştemea o umbră albăstruie, iar deasupra plutea în aer un văl trandafiriu, ca o prevestire.

Ei i se părea frumos, se simţea ca într-un delir, voia să strângă acea sclipire şi vârfurile eterne Ia pieptul ei şi să moară. Şi el le vedea, vedea că

sunt frumoase. Dar nu-i provocau nici un fior în piept, doar o amărăciune care era şi ea precum o închipuire. El îşi dorea ca acele piscuri să fie cenuşii şi urâte, aşa încât Gudrun să nu-şi mai găsească punctul de sprijin în ele.

De ce trăda ea oare relaţia lor atât de josnic, cufundându-se în strălucirea înserării? De ce îl lăsa să stea acolo, cu vântul tăios ca gheaţa suflându-i prin inimă, ca moartea, pentru ca ea să se poată bucura de vârfurile trandafirii, înzăpezite?

~ak& Ce importanţă are amurgul? întrebă el. De ce te umileşti în faţa lui?

E aşa de important pentru tine?

Ea tresări furioasă şi jignită.

— Pleacă, strigă ea şi lasă-mă în pace. E frumos, e aşa de frumos, zise ea pe un ton cântat, ciudat şi pompos. E cel mal frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Nu încerca să te interpui între mine şi el. Pleacă de aici, eşti în plus.

El se dădu puţin înapoi şi o lăsă acolo, ca o statuie, ca în transă, în faţa strălucirii mistice care se ridica dinspre est, Nuanţa de trandafiriu începea deja să dispară şi stele mari şi albe începură să strălucească. Gerald aştepta. Era în stare să renunţe la orice, mai puţin la lucrul după care tânjea.

— A fost cea mai frumoasă privelişte pe care am văzut-o vreodată, spuse ea cu o voce rece, brutală, când în cele din urmă se întoarse cu faţa spre el.

Mă uimeşte faptul că vrei să-l distrugi, Dacă nu poţi să-l vezi, de ce încerci să mă împiedici şi pe mine?

Dar de fapt reuşise să-l distrugă, iar ea se agăţa de un efect mort.

— Cândva, începu el cu un ton suav, privind în sus la ea, am să te distrug, în timp ce vei sta să priveşti apusul, pentru că eşti aşa de mincinoasă.

Cuvintele pe care le rostise erau ca o promisiune dulce şi voluptuoasă.

Gudrun era rece dar arogantă.

— Nu mă tem de ameninţările tale.