—Da? exclamă Ursula. Apoi, plină de îndoială: Da, poate că ai dreptate.
Omul trebuie să se distreze.
Birkin veni puţin mai târziu, iar Ursula îi povesti ce discutaseră.
—- Gudrun? exclamă Birkin. E o femeie născută pentru a fi] iubită, tot aşa cum Gerald e un bărbat născut pentru a iubi mm amant en titre 95 . Dacă, după cum spune cineva, toate femeile sunt fie soţii, fie amante, atunci Gudrun e amanta. — Şi toţi bărbaţii, fie amanţi, fie soţi, exclamă Ursula.
Dar de ce nu ambele? . — Una o exclude pe cealaltă, râse el.
\ — Atunci îmi doresc un amant, strigă
Ursula. r — Ba nu, îi răspunse Birkin. I — Ba
da, se tângui ea. Birkin râse şi o sărută.
Trecuseră două zile de la această discuţie când Ursula se duse aă-şi ia lucrurile de acasă, din Beldover. Mutatul se terminase, familia era plecată.
Gudrun avea o locuinţă în Willey Green.
95Iubit recunoscut (fr.).
—
Ursula nu-i mai văzuse pe părinţii ei de când se căsătorise. Plânsese din cauza rupturii, dar ce rost mai avea să îndrepte lucrurile? Bine sau nu, nu se putea duce la ei. Aşa că lucrurile pe care le mai avea îi rămăseseră
acasă, iar ea şi Gudrun urmau să se ducă să le ia după amiază.
Era o după-amiază geroasă, cu un cer roşu, atunci când ajunseră acasă.
Ferestrele erau întunecate şi descoperite, casa deja căpătase un aspect înfricoşător. Holul de la intrare, rece şi gol, le înfioră inimile celor două fete.
— Nu cred că aş fi îndrăznit să vin aici singură, spuse Ursula. Mă
înspăimântă.
' Ursula! exclamă Gudrun. Nu-i aşa că-i uimitor? Iţi vine să crezi că ai locuit aici şi nu ţi-ai dat seama niciodată? Cum de-am locuit aici o zi fără să mor de frică, nu pot să înţeleg!
Aruncară o privire în sufrageria mare. Era o cameră de mărime potrivită, dar acum chiar şi o celulă ar fi părut mai încântătoare. Ferestrele mari, arcuite erau dezgolite, podeaua n-avea covoare şi o dungă de lac negru mergea de-a lungul podelelor palide. Pe tapetul decolorat se vedeau locurile întunecate acolo unde se aflase mobila şi unde stătuseră agăţate tablourile. Aspectul pereţilor uscaţi, subţiri, zidurile şubrede şi podeaua fragilă, palidă, cu marginile negre, artificiale, era deprimant. Totul părea să anihileze simţurile, exista o închistare fără sens, căci zidurile erau uscate şi cojite. Oare unde se aflau ele, pe pământ, sau suspendate într-o cutie de carton? In şemineu erau hârtii arse şi rămăşiţe de hârtii arse pe jumătate.
iwt Imaginează-ţi că ne-am petrecut zilele aici! spuse Ursula,
— Ştiu, exclamă Gudrun. E prea şocant. Cum trebuie să fim oare, dacă suntem conţinutul acestor încăperi? rr— Oribil! spuse Ursula. Asta este.
Şi recunoscu coperţi pe jumătate arse din revista Vogue, poza pe jumătate arse, zăcând sub grătar, cu femei în rochii lungi. I
Se duseră în salon. Din nou aer închis, fără greutate sad substanţă, ci doar un sentiment intolerabil că eşti prizonierul neantului, acolo printre hârtii.
Bucătăria arăta ceva mai reală datorită podelei cu gresie roşie şi a sobei, dar era rece şi oribilă. 1
Cele două fete urcară încet scările, cu paşi care parcă răsunată a gol.
Fiecare sunet avea ecou chiar în inimile lor. Păşiră apăsat prin coridorul gol. Lângă peretele din dormitorul Ursulei se aflau1' lucrurile ei: un cufăr, un coşuleţ de lucru, nişte cărţi, haine risiJ pite, o cutie de pălării întinse dezordonat în goliciunea generală învăluită de lumina amurgului.
— O privelişte înveselitoare, nu? spuse Ursula, privind în jos la lucrurile ei abandonate.
— Foarte înveselitoare, spuse şi Gudrun.
Cele două fete începură să care totul până jos în faţa uşii principale.
Făcură acelaşi drum iar şi iar, făcând să răsune ecoul paşilor lor. întregul loc părea să răsune în jurul lor cu un zgomot surd, de inutilitate deşartă. In spate, camerele goale, invizibile trimiteau o vibraţie aproape obscenă.
Transportară ultimele lucruri aproape în fugă până la uşă.
Dar era frig. îl aşteptau pe Birkin, care avea să vină cu maşina. Intrară din nou în casă şi urcară la etaj, până în camera părinţilor ale căror ferestre dădeau înspre stradă şi spre! câmpurile peste care cădea un apus striat cu negru şi roşu, lipsit de lumină.
Se aşezară în firida ferestrei şi aşteptară. Amândouă se uitau prin cameră.
Era goală şi atât de lipsită de expresie încât era aproape oribilă.
— Crede-mă, spuse Ursula, camera asta n-ar putea
să fie un sanctuar, nu-i aşa? Gudrun îşi trecu
privirea prin cameră încet.
I — Imposibil, răspunse ea.
I — Când mă gândesc Ia felul în care au trăit, mama şi tata, la Iubirea lor, la căsnicia lor, la noi toţi copiii şi la modul în care am iost crescuţi.. .Ai îndura o astfel de viaţă, Prune? I — Nu, Ursula.
