obosită ca s-o urmărească.
Părea că trenul iese treptat din întuneric şi se îndreaptă către
O lumină slabă, apoi, încet, încet, în lumina zilei. O, cât de plictisitor era!
Copacii apăreau şterşi, în zare, ca nişte umbre. Apoi o casă albă, care se distingea într-un fel ciudat. Cum se explica asta? Zări apoi un sat, şi tot timpul casele se vedeau din fuga trenului.
Era o lume veche prin care ea încă mai călătorea, cenuşie, ca în timpul iernii şi dezolantă. Se vedeau terenuri arate şi păşuni, crânguri cu copaci dezgoliţi, pâlcuri de arbuşti, ferme pustii şi abandonate. Nu se vedea încă
nici un pământ nou în zare.
Se uită la chipul lui Birkin. Era alb, nemişcat şi etern, prea etern. îşi strecură degetele rugător într-ale lui, pe sub pledul care le acoperea.
Degetele lui îi răspunseră, iar ochii Iui o priviră. Cât de întunecaţi erau ochii lui, ca noaptea, de parcă ar fi fost o altă lume de dincolo! O, dacă
măcar lumea s-ar reduce la el, ce bine dacă lumea ar fi numai el! Dacă el ar putea să creeze o nouă lume care să fie numai a lor!
Belgienii se dădură jos, trenul continuă să meargă mai departe, prin Luxemburg, Alsacia şi Lorena şi prin Metz. Dar ea era oarbă, nu mai observa absolut nimic. Sufletul ei nu mai privea în afară. în sfârşit ajunseră
în Basel, la hotel. Totul fu ca o călătorie prin vis, din care ea nu-şi revenea.
Coborâră în aerul dimineţii, înainte
de plecarea trenului. Văzu strada, râul şi stătu pe pod. Dar toate astea nu însemnau nimic. îşi aduse aminte de nişte magazine, unul era plin de tablouri, altul de catifea portocalie şi de hermină. Dar ce însemnau oare toate acestea? Nimic.
Nu se linişti până când nu se urcară din nou în tren. Acolo se simţi uşurată.
Atâta vreme cât mergeau înainte, era mulţumită.
Ajunseră în Ziirich apoi, nu după multă vreme, trenul alergi printre munţii acoperiţi de zăpadă. In cele din urmă se apropiau, Era parcă o altă lume acum.
Innsbruck era minunat, acoperit de zăpadă, iar înserarea fce lăsa peste oraş. Merseră prin zăpadă într-o sanie descoperită; în tren fusese aşa de cald şi înăbuşitor. Iar hotelul, cu lumina aurie strălucind sub arcada de la intrare, părea primitor ca o casă.* Râseră de bucurie când ajunseră în hol.
Hotelul părea plin .t agitat.
—Ştiţi cumva dacă domnul şi doamna Crich, englezi, au sosit de la Paris?
întrebă Birkin în germană.
Recepţionerul se gândi un moment şi tocmai era pe punctul de a răspunde, când Ursula o observă pe Gudrun coborâtei scările, purtând o haină de culoare închisă şi lucioasă, cu blană cenuşie.
—Gudrun! Gudrun! strigă Ursula, făcând cu mâna în golul scărilor. U-uu!
Gudrun privi peste balustradă şi imediat îşi pierdu aerul timid şi stânjenit.
Ochii îi scânteiară.
«“ Ei, da! Ursula! exclamă ea.
Şi începu să coboare scările în timp ce Ursula urca. Se întâlniră la o cotitură
a scărilor şi se sărutară râzând, scoţând exclamaţii nearticulate şi agitate.
—Dar, spuse Gudrun, uimită, am crezut că sosiţi mâine. Am vrut să vin la gară.
— Nu, am ajuns azi! zise Ursula. Nu-i aşa că-i minunat aici?>
— Adorabil! spuse şi Gudrun. Gerald tocmai a ieşit să cumpere ceva.
Ursula, nu te simţi îngrozitor de obosită?
— Nu, nu foarte. Dar nu arăt prea grozav, nu?
—Ba nu, deloc. Arăţi foarte proaspătă. îmi place 480
tare mult căciula
de blană! D.H. Lawral^t
Se uită la Ursula, care purta o haină mare şi moale cu un guler din blană aurie, pufos şi moale, la fel ca şi căciula. — Şi tu la fel!
exclamă Ursula. Tu cum crezi că arăţi?
Gudrun îşi luă o expresie nepreocupată, nepăsătoare.
— Iţi place? întrebă ea.
1— E foarte frumoasă! zise Ursula, poate cu o undă de ironie. [ — Urcaţi —
