Te rog, lasă-mă să continui. „E vorba de] o dorinţă faţă de procesul de reducere în sine, de o reîntoarcere j la origini, de o mişcare de-a lungul Fluxului Corupţiei, către? condiţia originară, rudimentară a fiinţei. « J! O* dar eu chiar credl cu tărie că e ceva minunat. Aproape că
depăşeşte Biblia...
— Da, Fluxul Corupţiei, spuse rusul, îmi amintese di* expresia asta.
—. O, întotdeauna vorbea despre corupţie,
spuse Mtfssette|| Trebuie că şi el e corupt, 470
D.H. LauirefiU dacă e aşa
de obsedat. ; — Exact! adăugă rusul.
— Lăsaţi-mă să continui! O, uite un paragraf de-a‘dreptul! minunat! Dar ascultaţi! „Şi în acea mişcare regresivă, în procesul! de reducere a tot, ceea ce a creat viaţa, obţinem cunoaşterea, şll dincolo de cunoaştere, extazul fosforescent al unei senzafM acute.” Vai, chiar cred că aceste expresii sunt prea absurd del minunate. O, dar voi nu credeţi că aşa sunt —- sunt aproape ton atât de frumoase ca cele ale
lui Iisus. „Iar dacă tu, Juliusj îjji*
doreşti acest extaz al degradării cu Mussette, trebuie să perseverezi până
îl duci la îndeplinire. Dar cu siguranţă că există pe undeva, în tine, dorinţa vie a creaţiei pozitive, pentru legături Intru credinţă
supremă, când tot acest proces de corupere activă, eu toate florile lui mocirloase este depăşit şi, mai mult sau mai puţin, încheiat.” Mă întreb ce sunt florile mocirloase. Mussette, tu eşti o floare mocirloasă.
I— Mulţumesc, dar tu ce eşti?
I — O, şi eu sunt, desigur, după cum spune scrisoarea asta! Suntem cu toţii flori mocirloase — Fleurs —- hîc! — du mal! — e de-a dreptul minunat, Birkin pustiind iadul -— devastând cafeneaua Pompadour. Hîc!
I — Continuă, continuă! spuse Maxim. Ce urmează? E chiar foarte interesant.
— Eu cred că e o îndrăzneală să scrii aşa, adăugă Mussette.
— Da, da, şi eu cred la fel, spuse rusul. E un megaloman, desigur, e o formă de manie religioasă. Se crede Mântuitorul omului. Citeşte mai departe. f — „Desigur”, intonă Halliday, „în mod cert bunătatea şi mila mi-au călăuzit paşii toată viaţa”104, după care se opri şi chicoti. Apoi reluă
lectura, cu o intonaţie ca a unui preot: ”Cu siguranţă că această dorinţă din noi se va stinge, dorinţa de a descompune în permanenţă, acesta pasiune de a înstrăina totul, pe noi înşine, de a ne diviza părticică cu părticică, de a reacţiona în intimitate doar cu dorinţa de a distruge, folosindu-ne de sex ca un mare agent reductor, separând cele două mari elemente: masculin şi feminin, şi obţinând un întreg complex de satisfacţii senzuale, reducând ideile vechi, întorcându-ne la sălbăticie în ceea ce priveşte senzaţiile noastre, întotdeauna căutând să ne pierdem într-o senzaţie supremă, întunecată, nepăsătoare şi infinită, arzând doar de o dorinţă distrugătoare, străbătând lumea în speranţa de a fi arşi în întregime.”
— Vreau să plec, spuse Gudrun, adresându-i-se lui Gerald tn timp ce-i făcea semn chelnerului.
Ochii îi fulgerau, iar obrajii erau îmbujoraţi. Efectul ciudat f miei îndrăgostite
H! scrisorii lui Birkin citită tare, cu o voce cântată,
asemănătoare 4 71 unui preot, clară şi răsunătoare, rând cu rând, făcuse să i se ridica sângele în cap de parcă ar fi înnebunit.
Gudrun se ridică, în timp ce Gerald achita nota, şi se îndrept!
către masa lui Halliday. Se uitară cu toţii spre ea. — Scuzaţi-mă, începu ea, scrisoarea pe care o citiţi e autentică?
— Da, răspunse Halliday, cât se poate de autentică.
— Pot să văd?
Zâmbind prosteşte, el i-o înmână, ca şi cum ar fi fosţj hipnotizat.
— Mulţumesc, i se adresă ea.
După care se întoarse şi ieşi din cafenea cu scrisoarea b| mână, traversând sala strălucitoare, trecând printre mese, cu mersul ei studiat. Trecură câteva momente până când toţi cei'] lalţi îşi dădură seama ce se întâmpla.
De la masa Iui Halliday se auziră strigăte pe jumătate articulate, apoi cineva huidui, după care toţi cei din fundul sălii înce-J pură să huiduie în spatele siluetei lui Gudrun care se îndepărta. Era îmbrăcată la modă, în negru, verde şi argintiu, pălăria era de un verde aprins, precum luciul unei insecte, dar borul era de o nuanţă verde închis, mai domoală, cu marginea argintie lucioa- J să, iar la gât avea un guler înalt de blană cenuşie şi cu maşete asortate, marginea rochiei era argintie, cu catifea neagră, ciorapii şi pantofii erau de un gri argintiu. înainta lent spre uşă, cu o j indiferenţă care era la mare modă. Portarul îi deschise amabil uşa şi, la înclinarea capului ei, ieşi grăbit până la marginea trotua- j rului şi fluieră un taxi. Luminile 104 Din Psalmi, 23:6 : „Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele”.
unei maşini cotiră aproape instantaneu şi se îndreptară către ea, ca doi ochi.
Gerald o urmase nedumerit, trecând prin mijlocul huiduie- ] Iilor, căci nu observase nimic din cele petrecute. Auzi vocea Mussettei spunând: V — Du-te şi ia scrisoarea. N-am mai pomenit aşa ceva. Du-te |i ia scrisoarea. Spune-i Iui Gerald Crich — uite-1 acolo — du-te |i fă-1 să ţi-o dea înapoi.
| Gudrun stătea lângă uşa taxiului, pe care bărbatul o ţinea deschisă.
P — Spre hotel? întrebă ea, în timp ce Gerald ieşea afară grăbit, f r~» Unde doreşti, răspunse el.
' — In regulă, spuse ea. Apoi către şofer: Wagstaff’s... Barton Street.
Şoferul dădu din cap şi puse semnul105 de plecare.
Gudrun urcă în taxi cu o mişcare voluntară, rece, ca a unei femei care e bine îmbrăcată şi dispreţuitoare. Totuşi era îngheţată de sentimente contradictorii. Gerald se aşeză lângă ea.
—Ai uitat de portar, spuse ea rece, cu o uşoară înclinare a capului.
Gerald îi dădu portarului un şiling. Omul salută, apoi plecară, t — Ce-a fost tot tărăboiul? întrebă Gerald, cu o mirare plină de nerăbdare.
*4j Am plecat cu scrisoarea Iui Birkin, spuse ea, iar el văzu hârtia mototolită
