albastru roşiatic, şi noaptea rece şi albastră se aşternu peste întinderea de zăpadă. In vale, mai jos, în spatele marelui pat de zăpadă se aflau două

siluete micuţe, două puncte. Gudrun căzută în genunchi, de parcă urma să

fie executată, şi Loerke stând sprijinit lângă ea. Asta era tot.

Gerald urcă, împleticindu-se până sus, pe pârtia de zăpadă în

întunericul albastru, continuând să urce; mergea inconştient, deşi era obosit. La stânga se afla o pantă abruptă cu stânci negre şi surpături, cu vergi de zăpadă străpungând întunecimea stâncilor, pete de zăpadă

contrastând vag cu negrul stâncilor. Totuşi, nu se auzea nici un sunet, toate acestea nu produceau nici un 173 D.H. Lawrence zgomot.

Ca să îngreuneze şi mai mult lucrurile, chiar în faţa lui pe dreapta o lună

mică strălucea viu ca o prezenţă dureroasă şi sclipitoare ce se afla veşnic acolo, constantă şi de care nu puteai scăpa. Voia atât de mult să vină

sfârşitul — îi ajunsese. Şi totuşi nu dormea.

Continua să urce cu mari eforturi, uneori trebuind să traverseze o pantă

cu roci negre şi lipsite de zăpadă. In acel moment îi era teamă să nu cadă, o teamă teribilă. Şi acolo sus, pe creastă, se simţea un vânt care aproape îl copleşi cu o răceală, ca un somn greu şi adânc. Doar că sfârşitul nu se afla aici, aşa că trebuia să meargă mai departe. Starea de greaţă nedefinită nu îl lăsa să se oprească.

Odată ajuns pe culme observă umbra vagă a unei prezenţe înalte în faţa lui. Tot mai sus, mereu mai sus. Ştia că merge pe poteca ce duce spre vârful pârtiilor, unde se afla Marienhutte şi începea coborârea pe partea cealaltă. Dar nu era cu adevărat conştient de asta. Nu voia decât să meargă

mai departe, să continue atâta timp cât va putea; să se mişte, să continue să

urce, asta era tot, să meargă mai departe până când se va termina. Nu mai ştia în ce loc se află. Şi totuşi instinctul de conservare care-i mai rămăsese îl ajută să dibuie cu picioarele poteca pe unde o luase cu schiurile.

Alunecă pe o pantă abruptă acoperită de zăpadă. Asta îl înspăimântă.

Nu avea piolet, nu avea nimic. Dar după ce se mai odihni puţin, începu să-şi continue drumul prin întunericul iluminat de zăpadă. Era un frig care aproape te adormea. Se afla între două culmi, într-o vale, aşa că se abătu de la drum. Nu ştia ce să facă: să se caţere pe celălalt vârf, sau să meargă

de-a lungul văii? Cât de mult era întins firul vieţii! Poate că se va căţăra pe culme. Zăpada era tare şi netedă. Continuă să meargă. Ceva se afla în faţa lui în zăpadă. Se apropie, cu o curiozitate extremă.

Era un crucifix pc jumătate îngropat, un plic; Ohrist rf>io pantă abruptă, în vârful unui stâlp.-II ocoli. Cinpva avea de.gând să-l omoare. Ii era groază să nu fie ucis. Dar era un sentimentale groază care.stătea în faţaiui, precum propria sa fantomă. »

Totuşi* de ce să-i fie frică! Ttebuiajă se întâmple,. $;%fie- udai Privi în jurîngrozit la zăpadă, la,; pârtiile sţâncoase,.. palide, întunecate, ale. acesteilunii a îaălţirţuloţ. Era î|ienjt să fie ucis,|şj' dădea se^ama de .asţaî;^cesţ|i era momeiitul în care moartea era atotputernici ,,fi nu mai epsţanici (5 scăpare, ,:

Sfinte lisase* oare era menit să se întâmple — ŞfinţJ Ilris toast;! Simţi lovitura abătându-se asupra lui, ştiu că este-: ucis. fmpleticindu-se înainte, cil mâinile ridicate de parcă ypia,$| simtă ce se vamtâmpla,aştepta momentul ui care se va.; op|ia când totul va înceta. încă nu se terminase. .

Ajunsese în val^ş acoperită dezăpadş,; încqnjuţat de panta abrupjţf şi prăpăstii din care sg înălţa traseul care ducea în Ytrfgl muntelui. Dar el rătăcea inconştient, până când alunecă,şi căgui In timp ce cădea ceva se rupse în sufletul lui §i fu imediat cuprinşi de sqmn.

.CAPITOLUL XXXI IEŞIREA DIN SCENĂ

'1 CÂND, ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, îi aduseră trupul lui Gerald acasă, Gudrun era închisă în camera ei. De la fereastră îi văzu pe oamenii aceia venind prin zăpadă, ducând o povară.' Sţătu nemişcată şi lasă timpul să se scurgă.

Se auzi o bătaie la uşa ei. Deschise. In prag stătea o femeie, spunând'încet, o!

mult prea politicos:

— L-au găsit,

doamnă! —

11

est

mort?1*® —

Da, de teâi

i^Mtâore.

25<* E mort? (fr.)

Gudrun nu ştia ce să spună. Ce să spună? Ce să Simtă? Ce

să facă? La ce oare se aşteptau din partea ei? Se simţea

îngrozitor de pierdută.

— Mulţumesc, spuse ea şi închise uşa camerei.

Femeia plecă înmărmurită. Nici un cuvânt, nici o lacrimă — ha! Gudrun era rece, o femeie rece.

Continua să stea în camera ei, cu chipul palid şi inexpresiv. Ce trebuia să

facă? Nu putea să jelească şi să se dea în spectacol. Nu putea să-şi schimbe firea. Stătea nemişcată, ascunzându-se de oameni. Singura ei intenţie era aceea de a evita contactul efectiv cu oamenii. Tot ceea ce făcu fu să le scrise Ursulei şi lui Birkin o telegramă lungă.

Cu toate astea, la amiază îşi reveni şi se duse să-l caute pe Loerke. Se uită

plină de teamă la uşa camerei unde stătuse Gerald.

Pentru nimic în lume n-ar intra acolo.

II găsi pe Loerke stând singur în sufragerie. Se duse direct la el.

— Nu-i adevărat, nu-i aşa? întrebă ea.

El o privi. Un zâmbet mic, nefericit, îi schimonosi faţa. Ridică din umeri.

— Adevărat? zise el ca un ecou.

— Nu l-am omorât noi, nu?

Ura când venea la el cu întrebări de felul acesta, aşa că ridică din umeri obosit.

— A fost un accident, zise el.