' Nu voia ca lucrurile să se materializeze, să prindă un corttui$] definit. Brusc, îşi dori ea, într-un anume moment al călătoriei de mâine, să

se lase purtată spre o destinaţie cu totul nouă,

datorită vreunei împrejurări sau a unui eveniment total

neprevăzut. Aşa că, deşi voia să iasă împreună cu

Loerke pentru ultima dată la o plimbare prin zăpadă, nu

voia să pară serioasă sau preocupată.

Iar Loerke nu era un tip serios. Cu şapca lui de catifea maro care-i făcea capul rotund ca o castană, cu urechile de catifea maronie lăsate în jos şi bălăbănindu-i-se peste faţă, cu o şuviţă de păr subţire, negru care-i dădea un aer de spiriduş, clătinân- du-se pe deasupra ochilor negri şi mari de spiriduş de pe faţa cu trăsături fine, cu piele netedă, străvezie şi cafenie încreţindu-se de tot felul de grimase ciudate, el părea o fiinţă bizară, pe jumătate copil, pe jumătate bărbat, un fel de liliac. Dar cu silueta lui, cu costumul de loden verzui, părea chitif şi micuţ, totuşi ciudat de diferit de ceilalţi.

Loerke luase o sanie mică pentru ei doi şi începură să urce din greu pantele acoperite pretutindeni de zăpadă care le ardea chipurile înţepenite, râzând într-o succesiune nesfârşită de remarci muşcătoare, glume şi închipuiri poliglote. închipuirile reprezentau pentru amândoi realitatea, amândoi erau fericiţi, aruncând la voia întâmplării poante colorate pline de umor verbal şi bizarerii. Minţile lor păreau că scânteiază angajate într-

un joc perfect, savurau un joc pur. Şi voiau ca relaţia lor să rămână la nivelul unui joc, a unui joc atât de delicat.

Loerke nu dădea mare importanţă mersului cu sania. Nu dovedea

pasiune sau ardoare în ceea ce făcea, aşa cum se întâmpla cu Gerald, ceea ce o încântă pe Gudrun. Era sătulă, atât de plictisită de concentrarea intensă a lui Gerald pentru mişcare. Loerke lăsa sania să alerge în voie, vesel, ca o frunză în vânt şi când, la o cotitură, se pomeniră în zăpadă, nu făcu altceva decât să aştepte să se ridice amândoi nevătămaţi de pe pământul tare şi alb, râzând şi glumind ca un spiriduş. Ştia că el va face remarce ironice şi glumeţe în timp ce se afla pe drumul spre iad — dacă

era în dispoziţia necesară. Şi asta îi făcea o plăcere imensă. I se părea că se ridică deasupra realităţii cotidiene plictisitoare, deasupra monotoniei neprevăzutului.

Continuară să se distreze până la apusul soarelui, amuzân- du-se de minune, nepăsători şi fără să-şi dea seama de trecerea timpului. Apoi, în timp ce sania micuţă se răsucea riscant oprindu-se la poalele pârtiei:

— Stai! zise el deodată şi scoase de undeva un termos mare,

un pachet de Kekse 159 ş i o sticlă de şnaps. i«6 Vai, Loerke!

strigă ea. Ce inspirat ai fost! Ce comble de joie 160 i zău aşa! Ce fel de şnaps?

El se uită la sticlă şi râse.

*1

— Heidelbeer!

— Nu! Din afinele de sub zăpadă! Nu-i aşa că arată ca şi cum* ar fi fost distilat din zăpadă? Poţi să — şi aici Gudrun adulmecă sticla — poţi să simţi mirosul afinelor? Nu-i minunat? E exact ca atunci când le miroşi pe sub zăpadă.

Bătu cu piciorul uşor în pământ. El îngenunche, fluieră şi-şi lipi urechea de zăpadă. în timp ce făcea asta ochii lui negri scânteiară,

— Ha! Ha! râse Gudrun de felul bizar în care el îşi bătea joc de extravaganţele ei verbale.

Mereu o tachina, ironizând felul ei de a fi. Dar cum el prins ironia sa era încă şi mai absurd decât era ea prin extravaganţele ei, nu puteai decât să râzi şi să te simţi bine.

Gudrun auzea vocile lor, a lui şi a ei, răsunând ca nişte clopoţei de argint în aerul îngheţat, nemişcat al înserării care se lăsa. Cât de perfect era totul, absolut desăvârşită era această izolare argintie şi acest schimb de replici! ■

Gudrun sorbi cafeaua fierbinte a cărei aromă îi învăluia ca nişte albine care zumzăie în jurul florilor, acolo în aerul rece sorbea

159Biscuiţi (germ.).

160 « Bucurie mare (fir.).

mici înghiţituri din Heidelbeenuasser 161 şi mânca biscuiţii reci, dulci şi cremoşi. Cât de bune erau toate! Ce gust desăvârşit, ce miros plăcut, ce bine suna totul aici, în această întindere nemişcată de zăpadă şi amurg care se lăsa peste toate. —- Pleci mâine? se auzi el în cele din urmă.

— Da.

Urmă o pauză, când înserarea părea că se ridică cu o paloare tăcută şi atotcuprinzătoare sus de tot, spre infinitul care era atât de aproape.

— Wohiril

Aceasta era întrebarea vuohinl încotro? Wohinl Ce cuvânt minunat! Nu voia să răspundă niciodată. Lasă-1 să răsune veşnic. — Nu ştiu, zise ea, zâmbindu-i.

El îi surprinse zâmbetul.

— Nimeni nu ştie niciodată, spuse Loerke.

— Nimeni nu ştie niciodată, repetă, ea.

Urmă o tăcere, timp în care el mânca biscuiţii cu mişcări rapide, ca un iepure care devorează frunzele.

— Dar, râse el, spre ce destinaţie îţi cumperi biletul?

— O, Doamne! strigă ea. Trebuie să-ţi iei şi bilet.

Acest fapt o posomori. Se văzu la ghişeul gării. Apoi o cuprinse un gând care o uşură. Respiră în voie. — Dar nu e

nevoie să pleci, exclamă ea.

— Cu siguranţă că nu, spuse el.

—Vreau să spun că nu trebuie să mergi acolo unde scrie pe bilet. 172

D.H. Lawrence

Asta îl şocă. Ai putea lua bilet şi să nu călătoreşti spre locul unde arată

destinaţia. Cineva ar putea întrerupe călătoria şi ar putea evita destinaţia, locul ştiut. Asta era o idee!

—Atunci ia un bilet spre Londra, zise el. Asta nu înseamnă că ai să ajungi acolo.

— Da, răspunse Gudrun.

Loerke turnă puţină cafea într-o cană de metal.

— Nu vrei să-mi spui unde vrei să mergi? o întrebă.

—Sincer şi deschis, nu ştiu. Depinde dinspre ce parte bate vântul.