necaz, „ha-ha-ha”, cât de înnebunitor wşm fără îndoială, fără îndoială!

Apoi, cu o mişcare rapidă şi sfioasă, se întreba dacă ar fi foarte surprinsă

în momentul în care se va trezi dimineaţa şi îşi va da seama că părul ei a albit. II simţise albind atât de des, sub povara de nesuportat a gândurilor ei şi a senzaţiilor. Totuşi rămânea neschimbat, castaniu ca întotdeauna, era ea însăşi, întruchiparea sănătăţii.

Poate că era sănătoasă. Poate că doar sănătatea ei de fier îi permitea să

înfrunte adevărul. Dacă era bolnavă, avea iluziile, închipuirile ei. In situaţia de faţă, nu avea scăpare. Trabuia să vadă, să ştie şi §§§ nu aibă

scăpare. Nu putea scăpa niciodată. Se afla acolo, înfruntând cadranul vieţii. Iar dacă se întorcea cu spatele, aşa cum faci într-o gară, ca să te uiţi la un stand de cărţi, tot putea vedea cu şira spinării ceasul, veşnicul cadran mare şi alb. în zadar frunzărea filele cărţii sau făcea statuete din lut. Ştia că

de fapt nu citeşte. Nu lucra cu adevărat. Urmărea acele mişcându-se de-a lungul cadranului etern, mecanic şi monoton care măsoară timpul. Nu trăise cu adevărat niciodată, ci doar privise. Era într-adevăr ca un ceas micuţ cu cele douăsprezece ore ale sale, pus faţă în faţă cu ceasul enorm al

eternităţii — stătea acolo, precum Demnitatea şi Neruşinarea sau

Neruşinarea şi Demnitatea157.

Tabloul o încânta. Oare chipul ei nu arăta precum cadranul unui ceas —

rotund, destul de palid şi impasibil! Ii venea să se ridice şi să privească în oglindă, dar gândul că şi-ar vedea propriul chip, care semăna cu un cadran cu douăsprezece ore, o umplu de o asemenea groază profundă încât se grăbi să-şi îndrepte gândurile în altă parte.

Vai, de ce oare nu era cineva care să fie bun cu ea? De ce nu exista cineva care s-o ia în braţe, să o strângă la piept şi să-i ofere odihna pură, profundă

şi tămăduitoare. Vai, de ce nu era cineva care s-o ia în braţe şi s-o îmbrăţişeze ca să se simtă protejată şi liniştită pentru a putea dormi. îşi dorea atât de mult acest somn perfect şi ocrotitor. în somn era întotdeauna lipsită de apărare, neliniştită, neocrotită. O, oare cum putea suporta asta, această nelinişte veşnică, această agitaţie neîncheiată!

‘•‘Gerald! Oare el putea să o strângă în braţe şi să-i ocrotească somnul? Hat EI însuşi avea nevoie de somn, bietul Gerald. Asta era tot ce avea nevoie. Oare ce făcusc altceva decât să-i îngreuneze povara, povara somnului ei era şf măi insuportabilă atunci când el era în preajma ei. Nu era altceva decât un stres în plus adăugat nopţilor ei albe, somnului ei întrerupt. Poate că reuşea să se odihnească

doar cu ajutorul ei. Poate că aşa şi era. Poate că acesta era motivul pentru care se ţinea scai de ea ca un copil înfometat, care plânge după sânul mamei. Poate acesta era secretul pasiunii sale, al nesfârşitei lui dorinţe nepotolite faţă de persoana e i a v e a nevoie de ea ca să-l adoarmă, să-i ofere odihnă.

Dar ce? Ea era mama lui? Dorise oare un copil pe care sa-1 îngrijească nopţile în locul unui iubit? II dispreţuia, îl ura, îi amăra sufletul. Era ca un copil care plânge în toiul nopţii, acest Don Juan.

O-o-o, şi cât ura ea copilul acesta care plânge în timpul' nopţii. L-ar fi ucis bucuroasă. L-ar fi Sufocat şi îngropat, aşa cum făcuse Hetty Sorrell. Fără îndoială

copilul lui Hetty SorreP plângea noaptea — ca şi copilul lui ArthUr Donnithorne158. Ha

— aceşti Arthur Donnithome, aceşti Don Juani din ziua de azi!' Atât de virili în timpul zilei şi totuşi plângând mereu ca nişte 5 copii în timpul nopţii. Lasă-i să devină

nişte mecanisme, n-aut decât.' Lasă-i să devină nişte instrumente, nişte maşinării perfecte, cu o voinţă perfectă, care acţionează cu o precizie de ceasornic într-o 157 Pictură din 1839, lucrare a celebrului pictor animalier Sir Edwin Landseer (1802-1873), înfăţişând doi câini într-o cuşcă.

158 în romanul Adam Bede (1859), scris de.George Eliot (pseudonimul lui Mary Ann, mai apoi Marian Evans, 1819-1880), mârşavul moşier Arthur Donnithorne o părăseşte pe Hetty Sorrell cea mândră, după ce a lăsat-o însărcinată. - Ulterior încearcă săşi răscumpere

repetare perpetuă. Lasă-i să fie aşa, lasă-i să se cufunde în totalitate în munca lor, să

fie o părticică perfectă dintr-un angrenaj măreţ al cărui somn e o repetare constantă.

Femei îndrăgostite

5 69

Lasă-1 pe Gerald să-şi conducă firma. Acolo va fi mulţumit, la fel de mulţumit ca o roabă care merge înainte şi înapoi pe o scândură toată ziua —

văzuse ea asta.

Roaba — cu unica ei roată umilă — constituia unitatea firmei. Apoi căruţa, cu două roţi, urmată de vagonetul cu patru roţi; apoi locomotiva mărfarului, cu opt, apoi locomotiva de mare tracţiune cu şaisprezece şi aşa mai departe, până când se ajungea la miner, cu o mie de roţi, şi apoi la electrician, cu trei mii, la directorul minei cu douăzeci de mii, şi la directorul general cu o sută de mii de roţi micuţe care se roteau ca să

îndeplinească sarcinile, după care urma Gerald cu un milion de roţi, zimţi şi axe.

Bietul Gerald, atât de multe rotiţe puse în slujba lui! Era mai sofisticat decât un ceas cu cronometru. Dar, o, Doamne, ce plictiseală! Ce plictiseală, Doamne Dumnezeule! Un ceas cu cronometru — un gândac — simţea că

leşină la gândul acestei plictiseli teribile. Atât de multe roţi de numărat, de înregistrat şi luat în calcul! Destul, destul — era o limită a capacităţii omului de a se complica, desigur. Sau poate că nu.

Intre timp, Gerald stătea în camera lui, citind. După ce Gudrun plecă, rămase înmărmurit şi imobilizat de dorinţă. Stătea pe marginea patului de o oră, stupefiat, cu mici scânteieri de conştiinţă apărând şi dispărând. Dar nu se mişca, timp îndelungat rămase inert, iar capul îi căzu pe piept.

Apoi îşi înălţă privirea şi îşi dădu seama că se îndreaptă spre pat. Ii era frig. In curând zăcea pe întuneric.

Dar ceea ce el nu putea suporta era întunericul dens care-1 învăluia, îl înnebunea. Aşa că se sculă şi făcu lumină. Rămase pe marginea patului o vreme, privind fix înainte. Nu se gândea la Gudrun, nu se gândea la nimic.

Apoi deodată se duse la parter să caute o carte. Toată viaţa trăise cu groaza nopţilor din viitor când nu va putea dormi. Ştia că asta ar fi prea mult pentru el, faptul că va trebui să înfrunte nopţile albe şi groaza de a urmări orele scurgându-se. jjfemei îndrăgostite 171

Aşa că stătu ore întregi în pat, ca o statuie, citind. Mintea, rezistentă şi agilă, parcurgea filele repede, dar trupul nu percepea nimic. Intr-o stare de inconştienţă rigidă, continuă să citească toată noaptea până dimineaţa, când, plictisit şi dezgustat până în adâncul sufletului, dezgustat cel mai mult de propria-i persoană, dormi două ore.

Apoi se sculă, odihnit şi plin de nergie. Gudrun nu prea îi} vorbi, cil excepţia momentului în care luară cafeaua, când îi spuş|ji Am să plec mâine. | • 4--

Mergem înrtpreună până la Innsbruck să salşărif aparenţele? întrebă el.

— Poate, răspunse ea.

Spuse „poate” în timp ce sorbea cafeaua. Şi sunetul pe care-1 produsese când pronunţase cuvântul lui îi făcu greaţă. Se ridică repede ca să plece de lângă ea.

Merse să pregătească toafte cele necesare pentru a doua ziaj Apoi, după ce luă

nişte mâncare la el, ieşi pe schiuri pentru toată l ziua. Poate, îi spuse el lui Wirt, se va duce la Marienhutte, poate? în satul din vale.

Pentru Gudrun această zi se arăta promiţătoare, ca primăvarSl Simţea o uşurare care se apropia din ce în ce, un nou şuvoi de viaţă îi invada fiinţa. Ii făcea plăcere să piardă vreme cotrobăind prind bagaje, era încântată să se cufunde în lectură, să

probeze diverşii rochii şi să se privească în oglindă. Simţea că apăruse o nouă

şansă'" de a trăi şi;se bucura precum un copil, părând în ochii tutiircm foarte atrăgătoare şi frumoasă, cu faţa ei domoală, exuberantă şi fericită. lotuşi, sub toate acestea se ascundea însăşi moartea;

După-amiază urma să iasă cu Loerke. Ziua de mâine era de-ai dreptul incertă

pentru ea. Aceast fapt anume o încânta. Ar puteai să plece în Anglia cu Gerald, ar putea pleca la Dresda cu Loerke, * sau poate la Mvinchen la o prietenă pe care o avea acolo. Oric$f putea surveni pentru ziua de mâine. Iarziua de azi constituia*

pragul alb, de zăpadă strălucitoare, al tuturor posibilităţilor. Toatei posibilităţile —

acesta era farmecul, încântarea minunată, Sclipitoare, nedefinită — o iluzie pură.

Toate posibilităţile, pentru că * moartea era inevitabilă şi nimic nu era posibil în afară de moarte.