O studentă la arte plasticei răspunse Gudrun. I
Iar acum situaţia deveni clară. Şi-o imagina pe
studenta la arte plastice, neformată şi de o 530 D.H. Lawrerii v nesăbuinţă periculoasă, prea tânără, cu părul ei
drept bălai, tăiat scurt, atâmându-i chiar deasupra gâtului, unde făcea o buclă spre interior, pentru'fâă ira prea bogat; iar Loerke,
binecunoscutul maestru al sculpturii şi
fata, probabil bine crescută şi de familie bună,
având imprdsia cft e deosebită dacă-i e amantă.
O, cât de bine cunoştea vulgari^ tatea comună a tuturor acestor lucruri!
Dresda, Paris, Londra, ce mai conta? Ştia asta,.
IPSfi Acum? unde este? întrebă Ursula.
137 Nu, nu era model, era studentă la arte plastice (germ.).
Loerke ridică din umeri, ca să-şi arate totala
ignoranţă şl indiferenţă*
Au trecut deja şase ani de atunci; trebuie că are douăzeci şi trei de ani, nu mai e bună de nimic.
Gerald luă poza şi se uită la ea. Şi pe el îl atrăgea.
Văzu scris pe piedestal „Lady Godiva”. — Dar asta nu e Lady Godiva,; spuse el zâmbind amuzat. Era o femeie între două vârste, soţia vreunui conte care-şi înfăşură trupul în părul ei lung. .
5; Â la Maud Allan??, spuse şi Gudrun cu o grimasă ironică.!
— De ce Maud Allan? replică el. Nu-i aşa cum am jjfemei îndrăgostite 531 spus eu?'
întotdeauna am crezut cătaşa era legenda.
— Da, dragă Gerald, sunt foarte convinsă că ai înţeles perfect' legenda.
Râdea de el, cu un uşor dispreţ mângâietor şi ironic, s — Ga să fiu sincer, mai degrabă aş vedea femeia decât păr-tlll râse şi el. — Da, cum să nu! îl ironiza Gudrun.
Ursula se ridică şi plecă, lăsându-i pe cei trei împreună.
Gudrun luă tabloul de la Gerald şi stătu . să-l priveasdl îndeaproape.
— Desigur, spuse ea, întorcându-se ca să1! tachineze acumf pe Loerke, ai înţeles-o pe miea dumitale M alschiil'erin. j
El ridică din sprâncene şi din umeri cu o mişcate a unui om| mulţumit.
— Fetiţa? întrebă Gerald, arătând spre imagine.
Gudrun stătea cu tabloul în poală. Privi în sus, spre Gerald, uitându-se direct în ochii lui, aşa încât el părea să fie orbit.
— Nu-i aşa că a înţeles-o? i se adresă ea lui Gerald, cu un ton jucăuş, uşor batjocoritor şi plin de umor. Nu trebuie decât să te uiţi la picioare, nu-i aşa că sunt drăguţe şi delicate, o, sunt cu adevărat minunate, chiar aşa sunt.
Ea îşi ridică ochii încet, cu o privire înfierbântată, care arunca flăcări înspre Loerke. Sufletul lui era plin de de recunoaşterea ei fierbinte, părând mai încrezut şi mai arogant.
Gerald se uită la picioarele mici sculptate. Erau întoarse către aceeaşi parte, pe jumătate acoperindu-se unul pe celălalt cu o timiditate şi teamă
plină de duioşie. Le privi mult timp, fascinat. Apoi, cu oarecare durere, lăsă tabloul deoparte. Se simţea plin de goliciune.
— Cum o chema? îl întrebă Gudrun pe Loerke.
— Annette von Weck, răspunse Loerke melancolic. Ja, sie war hiibsch 138 . Era drăguţă, dar obositoare. Era o prostuţă — nu stătea locului nici măcar un minut — până nu-i trăgeam o palmă de-o făceam să plângă — abia atunci dacă şedea liniştită vreo cinci minute.
138 Da, era drăguţă (germ.).
Se gândea la operă, la creaţia lui, cel mai important lucru pentru el.
— Chiar ai pălmuit-o? întrebă Gudrun, cu răceală.
El se uită din nou la ea, citindu-i provocarea în privire.
— Da, spuse el, cu nonşalanţă, mai tare decât am bătut pe cineva vreodată.
Trebuia, am fost nevoit — numai aşa puteam să-mi termin lucrarea.
Gudrun îl urmări cu ochi mari, întunecaţi câteva clipe. Părea că îi pune în balanţă chiar sufletul. Apoi privi în jos, tăcută.
