— Şi nu, adăugă Gerald. Nu, nu, nu, băiete.
Se aşternu tăcerea între ei, şi o ciudată stare de tensiunffl ostilă. întotdeauna existase o prăpastie şi păstraseră distanţa între ei, dorindu-şi mereu să fie independenţi unul faţă de celălalt. Totuşi exista o ciudată afinitate între ei.
— Salvator femininus 186 , spuse Gerald ironic.
— De ce nu? zise Birkin.
— Nu mă deranjează deloc, spuse Gerald, dacă într-
adevăr merge. Dar cu cine o să te căsătoreşti? — Cu o
femeie, spuse Birkin.
— Perfect, zise Gerald.
Birkin şi Gerald fură ultimii care coborâră la micul dejun. Lui'i Hermione îi plăcea ca toată lumea să coboare devreme. O deranja când vedea că îi trecea ziua, simţea că viaţa trece pej lângă ea. Părea să înşface fiecare clipă şi să
stoarcă viaţa din ea.j Era cam palidă şi fantomatică, de parcă ar fi fost abandonată îns acea dimineaţă. Totuşi, avea o forţă a ei şi îşi impunea voinţa cu i tărie.
Când cei doi tineri intrară, apăru o stare bruscă de, tensiune.
Ea-şi ridică chipul şi spuse în stilul ei amuzant, cântat:
— Bună dimineaţa! Aţi dormit bine? Mă bucur tare
mult. I Acestea fiind zise, se întoarse cu spatele şi nu-
i mai băgă în] seamă. Birkin, care o cunoştea bine,
observă că ea intenţiona să' facă abstracţie de
prezenţa lui.
— Vreţi să luaţi tot ce aveţi nevoie de pe bufet? spuse Alexander, cu o voce care sugera cumva dezaprobare. Sper că; mâncarea nu s-a răcit. O, nu!
Vrei să stingi tu focul de sub încălzitor, Rupert? Mulţumesc.
Chiar şi Alexander vorbea autoritar când Hermione erai nepăsătoare. Era clar că îi imita tonul. Birkin se aşeză şi se uită ! la masă. Era aşa de obişnuit cu casa asta, cu camera asta, cui atmosfera de-a lungul anilor în care făcuse schimb de intimităţii
6H ceilalţi, iar acum i se părea că nu se mai încadrează în decor, i fi nimic nu mai are nici o legătură cu el. O cunoştea atât de bine ; pi 1 Icrmione, aşa cum şedea acolo, dreaptă, tăcută şi oarecum gânditoare, dar totuşi aşa de puternică, de plină de forţă. Ştia iBM -i e adevărata fire, o cunoştea atât de bine, încât devenise aproape o obsesie. E greu de crezut că cineva pe care-1
cunoşti f)u d nebun, că nu şi-a ocupat locul în şirul regilor din vreun hrirmânt egiptean, unde morţii înspăimântători îşi duceau imunul de veci, uitaţi de milenii. Cât de bine-1 cunoştea pe jnshua Malleson, care avea o voce aspră, oarecum afectată şi vorbea neîntrerupt, întotdeauna aflat într-o neobosită stare de ■{citaţie mintală, mereu interesant, dar, totuşi, tot ce spunea era cunoscut, îl aflaseră toţi mai înainte, oricât de recentă era noutatea şi de inteligent prezentată; pe Alexander, o gazdă (uimitoare, atât de degajat şi independent, dar lipsit de vlagă, pe l'niulein, amestecându-se delicat în discuţii la momentul oportun, pe micuţa contesă italiancă, ce-i trecea cu vederea pe toţi şi se angaja în propriul ei joc, obiectivă şi distantă, urmărind toiul ca o nevăstuică, savurându-şi momentele de plăcere dar Ură
să le împărtăşească cu nimeni altcineva; apoi mai era şi domnişoara Bradley, greoaie şi cam umilă, pe care Hemione o mita cu un dispreţ distant, aproape amuzant şi, drept urmare, scfidea în ochii tuturor — cât de cunoscut îi era totul, asemenea unui joc de şah în care fuseseră aşezate aceleaşi piese invariabile: regina, nebunii, pionii, aceleaşi ca şi acum sute de ani, aceleaşi piese care erau mutate de colo-colo prin nenumăratele permutări din joc.
Dar jocul este cunoscut şi ritmul său este aproape obsedant, e aşa de epuizant.
* Iată-1 şi pe Gerald, cu un zâmbet amuzat pe faţă: jocul îi făcea plăcere. Iato şi pe Gudrun, urmărind scena cu ochii ficşi, mari şi ostili; jocul o fascina şi
în acelaşi timp îl ura. Mai era şi Ursula, cu o expresie uşor speriată, de parcă
ar fi fost rănită, iar durerea 80 manifesta în afara conştiinţei ei.
Deodată Birkin se ridică şi ieşi. „E de-ajuns”, îşi spuse el involuntar.
Hermione îi cunoştea mişcările, deşi conştiinţa ei nu le percepea. îşi ridică
pleoapele grele şi îl văzu cum se strecoară repede ffe fţgi îndrăgostite 129 afară, de parcă era purtat de un curent subit şi necunoscut ale cărui valuri se spărgeau de trupul ei. Doar voinţa ei de nestrămutat o mai ţintuia locului, în mod mecanic. Şedea la masă, aruncând replici la întâmplare şi gândindu-se aiureai Dar întunericul o învăluise, era ca o corabie care se scufundase!
Totul se încheiase, iar ea naufragiase în întuneric. Şi totuşi,] mecanismul voinţei ei care nu dădea greş continuă să funcţioneze, menţinând-o activă.
—Mergem să ne scăldăm în dimineaţa asta? spuse ea, privindu-i dintr-odată pe toţi.
— Minunat, zise Joshua. E o dimineaţă splendidă.
— O, e minunat, spuse Frăulein.
— Da, hai să ne scăldăm, spuse italianca.
— Nu avem costume de baie, interveni Gerald.
—Ia-1 pe al meu, zise Alexander. Eu trebuie să mă duc la biserică şi să
citesc predica. Sunt aşteptat.
— Eşti credincios? întrebă contesa italiancă, cu un interes subit. 1
—Nu, spuse Alexander. Nu sunt. Dar cred că instituţiile! tradiţionale trebuie menţinute.
