întunecă.

k — Nu vreau picnicuri în stilul lui Watteau aici, zise el.

I — Doar pe Virginia, râse ea.

22 r 54 Roman publicat în 1787 de către Bemardin de St. Pierre (1737- 1814).

23 »55 Jean Antoine Watteau (1684-1721), pictor francez. Lucrarea sa Petrecere în parc (Colecţia Wallace, Londra) este genul de scenă la care Iq gândeşte Ursula.

I —Virginia ar fi de ajuns, zâmbi el sec. Nu, de fapt, nuo vreau nici pe ea.

I Ursula îl studie îndeaproape. Nu-1 mai văzuse de când se întâlniseră la Breadalby. Arăta foarte slab, cu obrajii supţi şi faţa lividă. — Ai fost bolnav, nu? întrebă ea, cu oarecare repulsie.

— Da, răspunse el, rece.

Se aşezaseră sub salcie şi priveau iazul din locul retras de pa insulă.

— Te-ai speriat? întrebă ea.

— De ce anume? replică el,

întorcându-şi privirea spre ea.'l

Era ceva în el, inuman şi feroce,

care o deranja şi o făcea srt nu se

simtă în apele ei.

— E înfricoşător să fii foarte bolnav, nu? spuse ea.

— Nu e plăcut deloc, zise el. Chiar dacă ţi-e teamă de moarte sau nu. Eu n-am reflectat la asta. Intr-o anume stare de spirit*, nu ţi-e deloc, iar într-alta, foarte mult.

— Dar asta nu te face să te simţi ruşinat? Eu cred că ne simţim aşa de ruşinaţi dacă suntem bolnavi — boala e ceva extrem de umilitor, nu crezi?

Reflectă la acest lucru câteva minute.

— Poate, spuse el. Deşi ştim cu toţii că e ceva în neregulă cu viaţa noastră.

In asta constă umilinţa. Nu cred că boala contează atât de mult, la urma urmelor. Eşti bolnav pentru că nu duci] o viaţă aşa cum trebuie — nu poţi.

Eşecul de a trăi ne] îmbolnăveşte şi ne umileşte.

— Dar dumneata ai eşuat ? întrebă ea, aproape batjocoritor.

— Păi, da — nu prea mă bucur de succes în ultima vrem* Avem veşnic impresia că ne lovim cu nasul de un zid nevăzut din

faţa noastră.

i6o

D.H. Lawref\ii

Ursula râse. Era înfricoşată, iar când era aşa, întotdeauna! râdea şi se prefăcea că e veselă.

— Vai de nasul tău! spuse ea, privind la acel detaliu anatomic al chipului său.

— Nu e de mirare că e urât, răspunse el.

Ea păstră tăcerea câteva minute, luptându-se cu propria ll! decepţie. Exista o forţă aproape instinctivă care zăcea în ea şi o făcea să se autoamăgească.

— Dar eu sunt fericită — cred că viaţa e

teribil de veselâl spuse ea. — Bun,

răspunse el, cu o anume indiferenţă.

I Ea se întinse şi luă o bucăţică de hârtie cu care fusese împachetată nişte ciocolată pe care o găsise în buzunar şi începu iâ facă o barcă. El o. urmărea

fără să-i acorde prea mare atenţie. Mişcarea inconştientă a degetelor care păreau agitate şi rănite «m ciudat de patetică şi gingaşă, i — Mie chiar îmi fac plăcere anumite lucruri, dumitale nu? g [ ■— O, ba da! Dar mă înfurie faptul că nu pot să pun în valoare tot ce e mai bun în mine. Mă simt aşa de întors pe dos şi zăpăcit, Cft orice-aş face nu pot să descurc iţele. Nu ştip ce Să mau/ac. liebuie să faci ceva cumva.

1- — De ce oare trebuie să faci ceva? replică ea. Asta e treaba plebei. Cred că e mult mai bine să fii cu adevărat patrician şi să nu fgcl nimic altceva, decât să fii tu însuţi, ca o floare care se plimbă. I — Sunt întru totul de acord, spuse el, dacă ai început să înfloreşti. Dar eu nu pot să ajung la acea înflorire, orice-aş face. Iii- se veştejeşte de când c mugur, ori e mâncată de viermi, ori nu primeşte suficientă sevă. Fir-ar să fie, nici măcar nu e un mugur. E un boboc mort din faşă.

I Ea râse din nou. El era aşa de agitat şi de exasperat, iar ea —g plină de teamă şi nedumerire. Oare cum putea scăpa? Trebuia să rxiste pe Undeva o cale de a scăpa.

I Urmă un moment de tăcere,. timp în care ea îşi dorea să strige. Luă altă

bucăţică din hârtia care învelise ciocolata şi începu să facă altă barcă.

[ — Şi de ce oare, începu ea să întrebe într-un final, nu mai există înflorirea şi demnitatea vieţii, omeneşti în ziua de azi?

1 — întregul concept e mort. Omenirea însăşi e putregăită cu adevărat. Sunt miliarde de fiinţe omeneşti care o duc bine — arată frumoşi şi înfloritori, sunt tinerii şi tinerele voastre rumeni Iu obraji. Dar ei sunt ca merele din Sodoma, de fapt, fructe de la Marea Moartă, zămislite din fiere 5 Nu au nici o semnificaţie anume — interiorul lor e plin de o cenuşă amară, plină de putreziciune.

— Dar există şi oameni buni, protestă Ursula. i - Destul de buni pentru viaţa pe care o ducem în ziua denazi, Dar omenirea e ca un copac mort, acoperit de minunate îşi strălucitoare putreziciuni Omeneşti.

Ursula nu se putu abţine să nu simtă repulsie faţă de acest# afirmaţii, prea colorate şi categorice. Dar nici nu se putea abţine să nu-1 facă să-şi continue ideea.

— Şi dacă e aşa, de ce se întâmplă oare? întrebă ea, cu ostilitate,.

Amândoi păreau că încep să facă un

schimb aprins de idei contrare.

•«•i2_'De ce, de <*e oare sunt oamenii cu toţii nişte bulgări dâ ţă4 rână

înverşunaţi? Pentru că nu vor să se desprindă de*copacsdup| ce s-au copt.

Continuă să se agaţe de starea lor iniţială, atunci când nu mai e cazul, până