Simţea că se contopeşte cu toţi ceilalţi la un loc — toţi erau atât de aproape, de amestecaţi şi de înăbuşitori. Era' groaznic. Se sufoca. Se pregăti să-şi ia zborul şi se apuca cu zel de lucru. Dar curând îl lăsa baltă. O pomi înspre câmpia înnegrită] şi strălucitoare şi vraja începea să pună din nou stăpânire pe ea.]

152.

D.H. Lawrentâ

Capitolul X CAIETUL DE SCHIŢE

■ ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, surorile desenau lângă Willey Water, ihiar în capătul lacului. Gudrun ieşise lipăind din apă şi stătea M un banc de nisip, ca un budist, uitându-se fix la plantele de apft care se înălţau suculente din mâlul malurilor mai joase. Nu vedea decât mâlul, un mâl moale, apos, din al cărui adânc purulent se iţeau plantele acvatice, dese, reci şi cărnoase, foarte drepte şi umflate, îndreptându-şi frunzele în sus în unghiuri drepte şi etalându-şi culorile închise şi sumbre, de un verde închis, stropit cu un negru-purpuriu şi auriu. Dar ea le percepea «i ructura cărnoasă şi închisă la culoare cu ajutorul simţurilor, fti a cum se iţeau din mâl, ştia cum se ridicau prin ele însele, cum jt'deau ţepene şi suculente în bătaia vântului.

L Ursula privea fluturii, dintre care nenumăraţi se abăteau pe luprafaţa apei.

Erau unii mici, albaştri, care parcă prindeau viaţă din nimic şi se transformau în giuvaiere, iar unul mare, negru cu roşu, şedea pe o floare şi respira cu aripile moi, îmbătându-se până la intoxicare în lumina pură şi eterică a soarelui; doi fluturi nlbi se luptau mai jos şi erau înconjuraţi de o aură, iar atunci i ând veneau rostogolindu-se în apropiere, se văzu că erau din ticeia cu aripile stropite cu portocaliu, iar aura aceea provenea de l:i culoarea portocalie. Ursula se ridică şi se îndepărtă fără ţintă, Inconştientă

ca şi fluturii.

L Gudrun, preocupată de uimirea înţelegerii acestui noian de plante acvatice, şedea ghemuită pe bancul de nisip, desenând, (Ară să privească în sus prea mult, şi apoi rămânea cu privirea aţintită fără să vrea, cufundată în contemplarea tulpinilor rigide, golaşe şi suculente. Era desculţă, iar pălăria zăcea aruncată pe malul de vizavi.

| Reveni la realitate în momentul în care auzi plescăitul unor vâsle. Privi în jur şi observă o barcă cu o umbrelă ţipătoare juponeză şi un bărbat în alb care vâslea. Femeia era Hermione, iar bărbatul era Gerald. A ştiut asta întro secundă. După cum tot într-o secundă simţi că-şi pierde cumpătul din cauza fiorului puternic ce o cuprinsese când făcuse acea anticipaţie, o vibraţia ca un flux electric îi trecea prin vine, intensă, mult mai intens! decât orice altă senzaţie care în permanenţă zumzăia slab în atmosfera din hrnei îndrăgostite 153 Beldover.

Gerald era scăparea ei din mocirla apăsătoare în care trăia j minerii palizi, asemenea unor maşinării din adâncuri. El sa] profila deasupra acelei mocirle. Era stăpânul. Ii văzu spatele şl mişcarea pulpelor albe. Dar nu era vorba despre asta — ci de albul care părea să-l învăluie în timp ce se apleca înainte,11 vâslind. Părea că se înclină către ceva anume. Părul lui blond,]

strălucitor, era asemenea unui fulger care străbătea cerul.

— Uite-o pe Gudrun, se auzi vocea Hermionei, plutind clar] peste întinderea apei. Să mergem să vorbim cu ea. Vrei?

Gerald privi în jur şi o văzu pe fată stând la marginea apei,l privindu-1.

împinse barca în direcţia ei, ca atras de un magnet,] fără 83 se gândească la ea. In lumea lui, care era o lum® conştientă, ea nu reprezenta nimic. Ştia că

Hermione arelo plăcere curioasă să calce în picioare orice diferenţă socialăl cel puţin aparent, iar el lăsa asta în seama ei.

— Bună, Gudrun, zise Hermione pe un ton muzical, folosind! numele de botez într-un fel care era la modă. Ce faci? — Bună, Hermione.

Desenam.

Da? Barca se apropie până ce chila i se afundă în mali Putem să vedem?

Mi-ar face o mare plăcere.

N-avea nici un rost să se opună intenţiei deliberate a Hermionei.

— Păi, zise Gudrun, fără chef, căci niciodată nu-i plăcuse! să-şi arate opera neterminată — nu e nimic câtuşi de puţini interesant.

— Zău? Dar lasă-mă să văd, te rog.

Gudrun luă caietul de schiţe, iar Gerald se întinse din barcâl să-l ia. Şi în timp ce făcea asta, îşi aduse aminte de ultimele cuvinte pe care i le adresase Gudrun şi chipul ei ridicat spre el când stătea călare pe calul nărăvaş. Un sentiment de mândriei luă amploare în sinea lui deoarece simţea că, într-un fel, ea erai sub influenţa lui, Schimbul de simţăminte dintre ei era puternic şi nu avea nimic de-a face cu conştiinţa lor. - 1 Şi, de parcă fusese cuprinsă

de o vrajă, Gudrun deveni honştientă de trupul lui, întinzându-se fi învăluind-o ca iun foc iniăcitor, iar mâna lui venea drept-spre ea ca un lujer.

Senzaţia acută, voluptuoasă pe care i-o dădea prezenţa lui îi oprea sângele în vene, iar mintea parcă i se goli şi deveni inconştientă. Iar el se Imlansa într-un perfect echilibru pe apă, ca o lumină fosforescentă. Privi în jur spre barcă. începuse să se îndepărteze puţin. Ridică vâsla ca să o aducă înapoi şi plăcerea sublimă pe pire o resimţi când opri barca pe apa uşor agitată era desăvârşită, 111 o stare de leşin.

■

—Uite, pe astea le-ai desenat, spuse Hermione, privind percetătot la plantele de pe mal şi comparându-le cu desenul lui Gudrun.

[ Aceasta privi în direcţia spre care arăta degetul lung, arătător |1

Hermionei.

■— Astea sunt, nu-i aşa? repetă Hermione, cerând confirmarea spuselor ei.

■—Da, zise Gudrun mecanic, fără să-i acorde prea mare atenţie.

■

— Lasă-mă să mă uit, spuse Gerald, întinzându-se să ia caietul. F Dar Hermione îl ignoră, căci el nu trebuia să-şi dea cu părerea înainte ca ea să fi terminat. Dar el, a cărui voinţă era la fitl de nestrămutată şi de insistentă ca şi a ei, se întinse până puse mâna pe caiet. Hermione fu zguduită

inconştient de un mic şoc; de un val de repulsie împotriva lui. Dădu drumul caietului înainte ca el să-l fi apucat bine, iar acesta se rostogoli peste marginea bărcii §i, de acolo, în apă.

I — Poftim! spuse Hermione cântat, cu un sunet ciudat de victorie răutăcioasă. îmi pare aşa de rău, îmi pare tare rău. Nu poţi să-l iei, Gerald?

p Aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton nerăbdător şi Ironic care-i înfierbântă sângele lui Gerald şi-l făcu să* o urască profund. Se întinse cât putu peste barcă şi atinse apa. Simţea că poziţia lui e ridicolă, aşa cum stătea cu spatele la ele,

—N-are nici o importanţă, se auzi vocea puternică şi răsunătoare a lui Gudrun.

Părea că-1 atinge, dar el se întinse şi mai mult şi barcajsd clătină tare.

Totuşi, Hermione rămase imperturbabilă. El Iul caietul din apă şi-l scoase şiroind.

— îmi pare extrem de rău — tare rău, repetă Hermione. Mi-e teamă că a fost numai greşeala mea.

— N-are nici o importanţă, zău aşa, vă asigur, n-are absolut nici cea mai mică importanţă, spuse Gudrun tare, cu emfază, cu chipul îmbujorat puternic.

Şi întinse mâna nerăbdătoare să ia caietul ud, ca să punt capăt

episodului. Gerald i-1 înmână. Nu prea se simţea în apela lui. — îmi pare extrem de rău, repetă Hermione, până când şi Gerald şi Gudrun fură exasperaţi. Nu se poate face nimic? — In ce sens? întrebă Gudrun, cu o ironie rece.

— Nu putem să salvăm desenele?

Urmă o clipă de pauză, timp în care Gudrun îşi manifestă vizibil împotrivirea faţă de insistenţele Hermionei.

— Te asigur, spuse Gudrun, cu o voce clară, tăioasă, că desenele sunt la fel de bune ca şi înainte. Am nevoie de ele doar ca obiect de referinţă.

— Dar nu pot să-ţi ofer un caiet nou? Aş vrea să mă laşi să fac asta. îmi pare aşa de rău. Simt că a fost doar vina mea.

— După cum am văzut eu, zise Gudrun, n-a fost deloc vina] ta. Dacă a fost vina cuiva, atunci a fost a domnului Crich. Dar toată chestia asta e pur şi simplu neimportantă şi e de-a dreptull ridicol să ne mai batem capul.

Gerald o privea pe Gudrun cu atenţie, în timp ce ea îi dădea replici tăioase Hermionei. Era stăpânită de o forţă puternică, rece. O urmărea cu o perspicacitate care se ridica la rang de] clarviziune. O percepu ca pe un suflet periculos, ostil, care nu se lăsa înfrânt şi era de neclintit. Mai mult decât atât, gestul era] atât de fin şi de desăvârşit.