— Dă-te la o parte şi lasă-mă să plec, spuse el, venind maij aproape de ea.

Trasă parcă înapoi de o mână nevăzută, ea se dădu la o parte,I dar îl urmărea tot timpul neobosită, ca un înger stors de vlagă® — N-are nici un 20 ® Istoricul grec Tucidide (460-396 Î.Hr.) e cunoscut pentru lucra-j rea sa Războiul Peloponesiac. Lawrence a citit-o în 1916.

rost, zise el, după ce trecu de ea. Nu eu suna acela care o să moară. Ai auzit?

Continuă să o privească în timp ce ieşea din cameră, da teamă să nu-1

lovească din nou. Atunci când o supraveghea diid priviri, ea nu îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar el era acum îni gardă şi Hermione efâ

neputincioasă. Aşadar el plecase §ij o lăsase stând în picioare.

Ea rămase complet ţeapănă, în picioare, aşa cum o lăsase el, vreme îndelungată. Apoi se îndreptă clătinându-se sprej canapea, se aşeză şi căzu într-un somn adânc. Când se trezi, îşa aduse aminte ce făcuse, dar i se păru că doar îl lovise, aşa cum ar; putea face orice femeie, pentru că o chinuise.

Avea absolută) dreptate. Ştia că, cel puţin spiritualiceşte vorbind, avea dreptate! Cu puritatea ei infailibilă care o caracteriza, făcuse ceea ce 138

D.H. LawreruM

Ifrhiiia. Avea dreptate, se simţea pură. <€5 expresie hipnotizată, ne religiozitateaproape sinistră, i se întipări pe chip.

I Birkin, aproape inconştient, dar totuşi cu mişcări extrem de ■fet ise, ieşi din casăfşi traversa parcul până ajunse la câmpia care H Întindea în faţa lui şi la dealurile din jur. Ziua care fusese Horită se înnorase şi începuseră să

cadă picături de ploaie. ■Atici prin sălbăticia unei văi, cu tufişuri de alun, multe flori, ■noduri de buruieni şi pâlcuri de brazi tinerawm muguri ca nişte (boare moi. Peste tot era umed şi se vedea un râu care curgea jos ®vale şi care era întunecat, sau, cel puţin, aşa părea. Era Sfemijdent că nu putea să-şi vină în fire şi că se mişca într-un soi de întuneric. I Totuşi, îşi dorea ceva.

Se simţea fericit aici, pe culmea umedă

■ dualului întunecat, înteţit de tufişuri şi flori. Voia să le atingă B toate, să

se sature cu atingerea tuturor. îşi scoase hainele şi se sjfză dezbrăcat- printre priţiiute, mişcându-şi picioarele, jfciiunchii şi mâinile încet printre ele, cufundându-se până la Subsuori în ele, aşa cum stătea întins, lăsându-le să-i atingă pftiUecele şi pieptul.. Simţea o atingere deosebită, răcoroasă şi alun perceptibilă pe tot corpul şi părea să se înfrupte din ■tingerea lor. jj I Dar atingerea lor era prea moale. Trecu prin iarba lungă până ajunse la un pâlc de brazi tineri care nu erau mai înalţi de statura urnii om. Crengile moi, dar ascuţite îl băteau pe trup în timp ce tfecea, provocându-i dureri acute, îi aruncau valuri de picături fet i pe pântece şi-l loveau peste pulpe cu mănunchiurile de ace ascuţite. Un ciulin îl înţepă tare, dar nu foarte tare, pentru că iijiiinta cu mişcări calculate şi încete. Să te întinzi şi să te lustogoleşti printre zambilele tinere, răcoroase şi lipicioase, să (tui întins pe burtă şi spatele să-ţi fie acoperit cu mănunchiuri de Mi bă delicată şi udă, moale ca o răsuflare, mai delicată şi mai frumoasă decât atingerea vreunei femei; şi apoi să simţi în coapsă ţepii negricioşi-şi vii ai crengilor de brad; după care să simţi bli iuiala uşoară a alunului pe umeri, înţepător, să strângi la piept trunchiul argintiu al mesteacănului neted şi tare, cu nodurile lui vitale şi crestături — astea toate erau bune, foarte bune, într-adevăr plăcute.

Nimic altceva nu putea fi îndestulător, nimic altceva n-ar fi mai plăcut decât această vegetaţia răcoroasă şi subtilă care-ţi pătrundea în sânge. Ce noroc pe el ti n găsise vegetaţia asta minunată, subtilă şi ■nti îndrăgostite 139 sensibilă care-1

aştept« aşa cum şi el o aşteptase; cât de împlinit se simţea, cât de fericit I In timp ce se ştergea uşor cu batista, se gândi la Hermione şi la lovitură.

Simţea o durere într-o parte a capului. Dar, la urm® urmelor, ce mai conta?

Ce importanţă mai avea Hermione saul ceilalţi la un loc? Exista această

singurătate desăvârşităwi j răcoroasă, atât de minunată, de proaspătă şi neprihănită. Făcusal

o greşeală imensă să creadă că are nevoie de oameni şi că-şl doreşte o femeie. Nu-şi dorea o femeie — câtuşi de puţin.l Frunzele, primulele şi copacii erau într-atât de minunaţi, răcoroşH şi atrăgători încât îi pătrundeau până în sânge şi deveneau unafl cu el. Se simţea peste măsură

de îmbogăţit şi atât de bucuros. ■

Hermione era îndreptăţită să dorească să-l ucidă. Ce avea el ■ de împărţit cu ea? De ce oare ar trebui să pretindă că are ceva den împărţit cu oamenii, în general? Aici e lumea lui, nu voia pdfl nimeni şi nimic, decât vegetaţia aceea minunată, subtilă şl I sensibilă şi pe el, propria fiinţă vie.

Trebuia să se întoarcă în lume. Era adevărat. Dar asta nul conta, căci ştii unde ţi-e locul. Acum ştia care-i e locul. Ştia cui ce anume se va contopi: cu copacii şi cu frunzele minunate carfl se desfăceau învoalte. Ăsta era locul lui, asta era căsătoria lui.l Lumea devenise ceva neesenţial.

Urcă pe deal, întrebându-se dacă nu cumva e nebun. Dar,l chiar dacă era aşa, prefera propria lui nebunie în locul unei I gândiri raţionale, sănătoase.

Jubila în propria-i nebunie, sefl simţea liber. Nu-şi dorea starea de echilibru care stăpânise lumea I dintotdeauna şi care devenise atât de dezgustătoare.

Jubila înfl lumea nebuniei sale, proaspăt descoperită. Era aşa de suavă şi de I delicată, atât de plăcută.

Cât priveşte durerea sufletească pe care o resimţea în acelaşi I timp, aceasta era doar o rămăşiţă a unui concept etic care obliga* o fiinţă umană

să adere la umanitate. Adora vegetaţia suavă,® delicată, care era aşa de răcoroasă şi desăvârşită. Avea sâ-şi«

învingă vechea durere, avea să uite de vechile concepte etice şi f fi liber în noua lui stare.

Kra conştient de durerea din ceafă care devenea din ce în ce intti greu de suportat cu fiecare clipă care trecea. Acum mergea ilt a lungul drumului şi se îndrepta spre cea mai apropiată gară. l’loua şi nu avea pălărie. Dar, la urma urmelor, erau destui nebuni care ieşeau pe ploaie fără pălărie. I Din nou se întrebă cât de mult din greutatea care-i apăsa inima, o anumită

depresie, se datora fricii, acea teamă că cineva I ar fi putut vedea gol, zăcând în vegetaţie. Cât de mult ura |fmenirea şi pe ceilalţi oameni, deopotrivă!

Sentimentul acesta [fulmina aproape cu o senzaţie de groază, ca de coşmar

— groaza M ar fi putut fi observat de alţii. Dacă s-ar fi aflat pe o insulă ca Alexander Selkirk51, înconjurat doar de lighioane şi de copaci, ar ii liber şi fericit, greutatea asta care-i apăsa sufletul şi frustrarea ar dispărea definitiv. Ar iubi vegetaţia şi s-ar simţi de-a dreptul (aricit şi neîngrădit, de unul singur.

I Mai bine i-ar trimite un bilet Hermionei; s-ar putea să-şi facă griji în legătură cu el, iar el nu voia ca ea să se simtă obligată faţă ie el. Aşadar în gară scrise un bilet în care spunea:

■ „Am să mă duc în oraş — nu vreau să mă întorc la Breadalby, t el puţin nu acum. Dar e în regulă —- nu vreau să-ţi faci probleme Câ m-ai lovit, câtuşi de puţin. Spune-le celorlalţi că e una dintre toanele mele obişnuite. Ai fost pe deplin justificată să mă loveşti — pentru că ştiu că-ţi doreai să o faci.

Aşa că am încheiat cu asta.”

I Totuşi, în tren se simţi bolnav. Fiecare mişcare pe care-o făcea îi provoca o durere insuportabilă şi îi era rău. îşi târî picioarele din gară până la un taxi, găsindu-şi drumul pas cu pas, ca un orb, şi susţinut doar de o voinţă slabă.

■ Timp de o săptămână sau două fu bolnav, dar nu o anunţă pe 1

[ermione, iar ea crezu că tot mai e bosumflat. Se înstrăinaseră complet unul de altul. Ea trăia un adevărat extaz, convinsă fări putinţă de tăgadă de faptul că avea dreptate absolută. Trăia cu ,.i prin propriul respect de sine, prin convingerea propriei dreptăţi spirituale.

CAPITOLUL IX PRAF DE CĂRBUNE

INTR-O DUPĂ-AMIAZĂ, pe când plecau de la şcoală şi su îndreptau spre casă, surorile Brangwen coborâră dealul printre căsuţele pitoreşti din Willey Green până ce ajunseră la un drum care se intersecta cu calea ferată.

Acolo găsiră bariera lăsat A, pentru că trenul cu mineri se auzea venind cu mare zgomotl Auzeau locomotiva mică fornăind răguşit în timp ce înainta prudent printre terasamente. Omul şchiop din cabina de semnalizare de lângă marginea drumului privi fix în afara adăpostului unde se afla,

'precum un crab care ieşfeiadin carapace.

In vreme ce surorile aşteptau, Gerald Crich veni la trap, i călărind o iapă

arabă roaibă. Călărea bine şi uşor, încântat dffl mişcările delicate şi tremurate ale fiinţei aflate între genunchii lui. Părea o apariţie pitorească; cel puţin în ochii lui Gudrunjiaşi cum stătea cu un aer natural şi strângând trupul zvelt al iepea roaibe, a cărei coadă lungă flutura în aer. Le salută pe cele două fete şi se apropie de linia ferată, aşteptând să se ridice barieraJ

privind în josul căii ferate la trenul care se apropia. In ci udai zâmbetului ei ironic la adresă înfăţişării lui pitoreşti, lui Gudrutl îi plăcea să-l privească.

Stătea ţanţoş §i relaxat în şa, chipul lui bronzat într-o nuanţă plăcută îi punea în valoare mustaţa! albicioasă şi aspră, iar ochii săi albaştri sclipeau în timp ce priveai în zare.

Locomotiva se apropia pufăind încet, trecând printre] terasamente, ascunsă privirilor. Iep'ei nu-i plăcu zgomotul,] Tresări, dându-se înapoi, de parcă zgomotul necunoscuţi

Umililor ei ar fi supărat-o. Dar Gerald o trase înapoi şi-i ţinu ţapul lângă