Intră în budoarul ei, un loc retras şi plin de perne. Şedea aşezată la masă
şi scria scrisori. îşi ridică faţa, distantă, când intră el, îl urmări cum se duce spre canapea şi se aşază. Apoi îşij întoarse privireşf din nou spre foaia de hârtie.
Birkin luă un volum gros pe care îl citea de ceva timp şi îşi concentră
atenţia asupra lui, Stătea cu spatele la Hermione. Es| nu mai putea să-şi continue scrisul. In mintea ei ejfa un haişi simţea cum întunericul o copleşeşte şi cum încearcă,? cu ajutorii! voinţei ei, să recâştige controlul asupra situaţiei, aşa cum se luptă j un înotător cu apa învolburată. Dar în ciuda eforturilor ei', se simţea înfrântă, întunericul părea să o copleşească şi inima stătea] să-i sară din piept. Starea aceea grozavă de tensiune se amplifică din ce în ce mai tare; până deveni o agonie îngrozitoare, de parca ar fi fost strivită de un zid.
Apoi îşi dădu seama că simpla lui prezenţă era ca un zid cărei] o înăbuşea.
Dacă nu se putea elibera, va suferi o moarte teribilă,1 strivită de zidul acela groaznic, iar el era zidul. Trebuie să dărâma zidul. Trebuie să-I nimicească, să-l îngenuncheze la picioarele ij* să se elibereze din strânsoarea lui, care îi îngrădea viaţa pânăl la ultima suflare. Trebuia să facă asta, altminteri avea să piarăl într-un mod îngrozitot
Fu zguduită de şocuri îngrozitoare, ca nişte unde electrice, de pBii'ă ar fi fost doborâtă de o uriaşă descărcare electrică de înaltă ai D.H. Lawrenm tensiune. Ii conştientiza prezenţa tăcută, un obstacol neînchipuit tip demonic. Mintea ei nu mai percepea nimic altceva, iar «ullarea nu-i mai era întretăiată de altceva decât de ceafa şi Iptttele lui încovoiat în tăcere.
I Un fior teribil, dar plin de voluptate îi străbătu braţele — Bvda să cunoască
culmea voluptăţii. Braţele îi tremurau, dar erau puternice, nemăsurat şi irezistibil de puternice. Ce încântare, ce iii 'ifătare să fie puternică, ce delir
de plăcere! In cele din urmă ivaa să cunoască culmea voluptuoasă a extazului. Sosise clipa! Euprinsă de o frică teribilă şi de o stare de agonie, ştia că momentul acela sosise, ca un moment de beatitudine. Mâna ei ir închise pe o bilă albastră, frumoasă, de lapislazuli care se afla pe biroul ei deasupra hârtiilor. O rostogoli în mână şi apoi se ridică, tăcută. Inima parcă-i era ca o vâlvă taie în piept şi părea ta nu era conştientă în acea clipă de extaz. Se îndreptă către el || o clipă stătu în spatele lui, extaziată. El, cuprins de vrajă, rftinase nemişcat.şi inconştient.
I Apoi, mistuită de o flacără care-i, inundă trupul precum un fulger lichid şi-i amplifică starea aceea perfectă, de extaz ce nu poate fi zugrăvit în cuvinte, de satisfacţie inimaginabilă, aruncă fipede bila din piatra semipreţioasă, cu toată puterea, în capul lui. Dar lovitura fu atenuată de degetele ei care împiedicară traiectoria. Totuşi, capul lui se prăbuşi pe masa unde se afla ■irtea pe care-o citea, piatra se rostogoli şi-i trecu pe lângă
ureche, iar ea se simţi copleşită de o stare convulsivă de pură beatitudine, înteţită de durerea degetelor lovite. Dar acest lentiment nu era întru totul desăvârşit. îşi ridică braţul în aer ca ţintească încă o dată şi să-l lovească
direct în capul ce zăcea ameţit pe masă. Trebuie să-l zdrobească, trebuia să-l nimicească înainte ca momentul de extaz să ia sfârşit, să fie împlinit pentru totdeauna. O mie de vieţi, o mie de morţi nu mai contau absolut deloc acum, ci doar împlinirea acestui moment suprem de extaz.
Nu era rapidă, căci nu se putea mişca decât încet. O prezenţă spirituală
puternică ce zăcea în el îl trezi şi-l făcu să-şi ridice faţa,
să se întoarcă şi s-o privească. Braţul ei era ridicat, mâna ţinea strâns încleştată bila de lapislazuli. Era mâna stângă; Spre groaza
lui, îşi dădu seama că era stângace. Cu o mişcare rapidă, de parcă şi-ar fi săpat o vizuină, îşi acoperi capul cu volumul gros dini Tucidide20, bila îl nimeri şi aproape că-i frânse gâtul şi-i zgudui] inima.
Era îngrozit, dar nu-i era frică. Intorcându-se cu faţa ca s-ol privească, dădu masa la o parte şi plecă de lângă ea. Era cat a sticlă goală făcută ţăndări şi i se părea că e zdrobit în bucăţi infime. Totuşi mişcările lui erau perfect coerente şi precise, iar sufleteşte se simţea neatins şi calm.
— Nu, n-ai s-o faci,' Hermione, spuse el, pe un ton jos. N-ani să te las.
O văzu cum stătea acolo, înaltă, lividă şi atentă, cu piatra] ţinută strâns în mână.
— Dă-te la o parte şi lasă-mă să plec, spuse el, venind maij aproape de ea.
Trasă parcă înapoi de o mână nevăzută, ea se dădu la o parte,I dar îl urmărea tot timpul neobosită, ca un înger stors de vlagă® — N-are nici un 20 ® Istoricul grec Tucidide (460-396 Î.Hr.) e cunoscut pentru lucra-j rea sa Războiul Peloponesiac. Lawrence a citit-o în 1916.
rost, zise el, după ce trecu de ea. Nu eu suna acela care o să moară. Ai auzit?
Continuă să o privească în timp ce ieşea din cameră, da teamă să nu-1
lovească din nou. Atunci când o supraveghea diid priviri, ea nu îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar el era acum îni gardă şi Hermione efâ
neputincioasă. Aşadar el plecase §ij o lăsase stând în picioare.
Ea rămase complet ţeapănă, în picioare, aşa cum o lăsase el, vreme îndelungată. Apoi se îndreptă clătinându-se sprej canapea, se aşeză şi căzu într-un somn adânc. Când se trezi, îşa aduse aminte ce făcuse, dar i se păru că doar îl lovise, aşa cum ar; putea face orice femeie, pentru că o chinuise.
Avea absolută) dreptate. Ştia că, cel puţin spiritualiceşte vorbind, avea dreptate! Cu puritatea ei infailibilă care o caracteriza, făcuse ceea ce 138
D.H. LawreruM
Ifrhiiia. Avea dreptate, se simţea pură. <€5 expresie hipnotizată, ne religiozitateaproape sinistră, i se întipări pe chip.
I Birkin, aproape inconştient, dar totuşi cu mişcări extrem de ■fet ise, ieşi din casăfşi traversa parcul până ajunse la câmpia care H Întindea în faţa lui şi la dealurile din jur. Ziua care fusese Horită se înnorase şi începuseră să
cadă picături de ploaie. ■Atici prin sălbăticia unei văi, cu tufişuri de alun, multe flori, ■noduri de buruieni şi pâlcuri de brazi tinerawm muguri ca nişte (boare moi. Peste tot era umed şi se vedea un râu care curgea jos ®vale şi care era întunecat, sau, cel puţin, aşa părea. Era Sfemijdent că nu putea să-şi vină în fire şi că se mişca într-un soi de întuneric. I Totuşi, îşi dorea ceva.
Se simţea fericit aici, pe culmea umedă
■ dualului întunecat, înteţit de tufişuri şi flori. Voia să le atingă B toate, să
se sature cu atingerea tuturor. îşi scoase hainele şi se sjfză dezbrăcat- printre priţiiute, mişcându-şi picioarele, jfciiunchii şi mâinile încet printre ele, cufundându-se până la Subsuori în ele, aşa cum stătea întins, lăsându-le să-i atingă pftiUecele şi pieptul.. Simţea o atingere deosebită, răcoroasă şi alun perceptibilă pe tot corpul şi părea să se înfrupte din ■tingerea lor. jj I Dar atingerea lor era prea moale. Trecu prin iarba lungă până ajunse la un pâlc de brazi tineri care nu erau mai înalţi de statura urnii om. Crengile moi, dar ascuţite îl băteau pe trup în timp ce tfecea, provocându-i dureri acute, îi aruncau valuri de picături fet i pe pântece şi-l loveau peste pulpe cu mănunchiurile de ace ascuţite. Un ciulin îl înţepă tare, dar nu foarte tare, pentru că iijiiinta cu mişcări calculate şi încete. Să te întinzi şi să te lustogoleşti printre zambilele tinere, răcoroase şi lipicioase, să (tui întins pe burtă şi spatele să-ţi fie acoperit cu mănunchiuri de Mi bă delicată şi udă, moale ca o răsuflare, mai delicată şi mai frumoasă decât atingerea vreunei femei; şi apoi să simţi în coapsă ţepii negricioşi-şi vii ai crengilor de brad; după care să simţi bli iuiala uşoară a alunului pe umeri, înţepător, să strângi la piept trunchiul argintiu al mesteacănului neted şi tare, cu nodurile lui vitale şi crestături — astea toate erau bune, foarte bune, într-adevăr plăcute.
Nimic altceva nu putea fi îndestulător, nimic altceva n-ar fi mai plăcut decât această vegetaţia răcoroasă şi subtilă care-ţi pătrundea în sânge. Ce noroc pe el ti n găsise vegetaţia asta minunată, subtilă şi ■nti îndrăgostite 139 sensibilă care-1
aştept« aşa cum şi el o aşteptase; cât de împlinit se simţea, cât de fericit I In timp ce se ştergea uşor cu batista, se gândi la Hermione şi la lovitură.
Simţea o durere într-o parte a capului. Dar, la urm® urmelor, ce mai conta?
Ce importanţă mai avea Hermione saul ceilalţi la un loc? Exista această
singurătate desăvârşităwi j răcoroasă, atât de minunată, de proaspătă şi neprihănită. Făcusal
