o greşeală imensă să creadă că are nevoie de oameni şi că-şl doreşte o femeie. Nu-şi dorea o femeie — câtuşi de puţin.l Frunzele, primulele şi copacii erau într-atât de minunaţi, răcoroşH şi atrăgători încât îi pătrundeau până în sânge şi deveneau unafl cu el. Se simţea peste măsură
de îmbogăţit şi atât de bucuros. ■
Hermione era îndreptăţită să dorească să-l ucidă. Ce avea el ■ de împărţit cu ea? De ce oare ar trebui să pretindă că are ceva den împărţit cu oamenii, în general? Aici e lumea lui, nu voia pdfl nimeni şi nimic, decât vegetaţia aceea minunată, subtilă şl I sensibilă şi pe el, propria fiinţă vie.
Trebuia să se întoarcă în lume. Era adevărat. Dar asta nul conta, căci ştii unde ţi-e locul. Acum ştia care-i e locul. Ştia cui ce anume se va contopi: cu copacii şi cu frunzele minunate carfl se desfăceau învoalte. Ăsta era locul lui, asta era căsătoria lui.l Lumea devenise ceva neesenţial.
Urcă pe deal, întrebându-se dacă nu cumva e nebun. Dar,l chiar dacă era aşa, prefera propria lui nebunie în locul unei I gândiri raţionale, sănătoase.
Jubila în propria-i nebunie, sefl simţea liber. Nu-şi dorea starea de echilibru care stăpânise lumea I dintotdeauna şi care devenise atât de dezgustătoare.
Jubila înfl lumea nebuniei sale, proaspăt descoperită. Era aşa de suavă şi de I delicată, atât de plăcută.
Cât priveşte durerea sufletească pe care o resimţea în acelaşi I timp, aceasta era doar o rămăşiţă a unui concept etic care obliga* o fiinţă umană
să adere la umanitate. Adora vegetaţia suavă,® delicată, care era aşa de răcoroasă şi desăvârşită. Avea sâ-şi«
învingă vechea durere, avea să uite de vechile concepte etice şi f fi liber în noua lui stare.
Kra conştient de durerea din ceafă care devenea din ce în ce intti greu de suportat cu fiecare clipă care trecea. Acum mergea ilt a lungul drumului şi se îndrepta spre cea mai apropiată gară. l’loua şi nu avea pălărie. Dar, la urma urmelor, erau destui nebuni care ieşeau pe ploaie fără pălărie. I Din nou se întrebă cât de mult din greutatea care-i apăsa inima, o anumită
depresie, se datora fricii, acea teamă că cineva I ar fi putut vedea gol, zăcând în vegetaţie. Cât de mult ura |fmenirea şi pe ceilalţi oameni, deopotrivă!
Sentimentul acesta [fulmina aproape cu o senzaţie de groază, ca de coşmar
— groaza M ar fi putut fi observat de alţii. Dacă s-ar fi aflat pe o insulă ca Alexander Selkirk51, înconjurat doar de lighioane şi de copaci, ar ii liber şi fericit, greutatea asta care-i apăsa sufletul şi frustrarea ar dispărea definitiv. Ar iubi vegetaţia şi s-ar simţi de-a dreptul (aricit şi neîngrădit, de unul singur.
I Mai bine i-ar trimite un bilet Hermionei; s-ar putea să-şi facă griji în legătură cu el, iar el nu voia ca ea să se simtă obligată faţă ie el. Aşadar în gară scrise un bilet în care spunea:
■ „Am să mă duc în oraş — nu vreau să mă întorc la Breadalby, t el puţin nu acum. Dar e în regulă —- nu vreau să-ţi faci probleme Câ m-ai lovit, câtuşi de puţin. Spune-le celorlalţi că e una dintre toanele mele obişnuite. Ai fost pe deplin justificată să mă loveşti — pentru că ştiu că-ţi doreai să o faci.
Aşa că am încheiat cu asta.”
I Totuşi, în tren se simţi bolnav. Fiecare mişcare pe care-o făcea îi provoca o durere insuportabilă şi îi era rău. îşi târî picioarele din gară până la un taxi, găsindu-şi drumul pas cu pas, ca un orb, şi susţinut doar de o voinţă slabă.
■ Timp de o săptămână sau două fu bolnav, dar nu o anunţă pe 1
[ermione, iar ea crezu că tot mai e bosumflat. Se înstrăinaseră complet unul de altul. Ea trăia un adevărat extaz, convinsă fări putinţă de tăgadă de faptul că avea dreptate absolută. Trăia cu ,.i prin propriul respect de sine, prin convingerea propriei dreptăţi spirituale.
CAPITOLUL IX PRAF DE CĂRBUNE
INTR-O DUPĂ-AMIAZĂ, pe când plecau de la şcoală şi su îndreptau spre casă, surorile Brangwen coborâră dealul printre căsuţele pitoreşti din Willey Green până ce ajunseră la un drum care se intersecta cu calea ferată.
Acolo găsiră bariera lăsat A, pentru că trenul cu mineri se auzea venind cu mare zgomotl Auzeau locomotiva mică fornăind răguşit în timp ce înainta prudent printre terasamente. Omul şchiop din cabina de semnalizare de lângă marginea drumului privi fix în afara adăpostului unde se afla,
'precum un crab care ieşfeiadin carapace.
In vreme ce surorile aşteptau, Gerald Crich veni la trap, i călărind o iapă
arabă roaibă. Călărea bine şi uşor, încântat dffl mişcările delicate şi tremurate ale fiinţei aflate între genunchii lui. Părea o apariţie pitorească; cel puţin în ochii lui Gudrunjiaşi cum stătea cu un aer natural şi strângând trupul zvelt al iepea roaibe, a cărei coadă lungă flutura în aer. Le salută pe cele două fete şi se apropie de linia ferată, aşteptând să se ridice barieraJ
privind în josul căii ferate la trenul care se apropia. In ci udai zâmbetului ei ironic la adresă înfăţişării lui pitoreşti, lui Gudrutl îi plăcea să-l privească.
Stătea ţanţoş §i relaxat în şa, chipul lui bronzat într-o nuanţă plăcută îi punea în valoare mustaţa! albicioasă şi aspră, iar ochii săi albaştri sclipeau în timp ce priveai în zare.
Locomotiva se apropia pufăind încet, trecând printre] terasamente, ascunsă privirilor. Iep'ei nu-i plăcu zgomotul,] Tresări, dându-se înapoi, de parcă zgomotul necunoscuţi
Umililor ei ar fi supărat-o. Dar Gerald o trase înapoi şi-i ţinu ţapul lângă
barieră. Zgomotul ascuţit al locomotivei care se apropia pufăind o stârnea din ce în ce mai tare. Şuieratul repetat
■ ijjtimotul necunoscut, îngrozitor, o făceau să se înfioare până pud întregul corp se zgudui de groază. Se strânse şi se destinse 140 D.H. LawrenM (0 un arc, dar chipul lui Gerald era strălucitor şi afişa un zâmbet ftţijif şi, inevitabil, iapa fu strunită să vină înapoi.
L Dar zgomotul trecu şi mica locomotivă, zângănindu-şi tijele t|r oţel, îşi făcu apariţia pe drum, cu un clinchet ascuţit. Iapa ţâşni ca o picătură de apă
pe o bucată de fier încins. Ursula şi ţiialrun se înghesuiră în gardul viu, cuprinse de teamă- Dar ţit iald se lăsă cu toată greutatea pe iapă şi o obligă
să se ti)toarcă. Părea că se aruncă asupra ei cu o forţă magnetică şi o putea aduce înapoi, împotriva voinţei ei.
■— Prostul, strigă Ursula tare. De ce nu o ia de aici până când I rece zgomotul?
L Gudrun îl privea cu nişte ochi dilataţi, negri şi parcă vrăjiţi, t htr el stătea acolo, strălucitor şi încăpăţânat, aducând înapoi iapa care se rotea împrejur, se răsucea şi se cabra atât de năvalnic §i totuşi nu putea să scape din strânsoarea puternică a lui Gerald fi nici de zgomotul infernal care o străbătea prin tot corpul, în liinp ce vagoanele curgeau încet, greoi, provocând groază, unul ilupă altul, înşirate de-a lungul liniei ferate.
| Locomotiva, de parcă ar fi vrut să le testeze răbdarea, frână şi Vagoanele se opriră, lovindu-şi tampoanele din fier care scârţâiră la un sunet ascuţit de cimbal, înghesuindu-se unul într-altul şi t iocnindu-se cu o mişcare îngrozitoare şi stridentă. Iapa deschise bftbl şi se ridică încet, de parcă ar fi fost străbătută de un val de spaimă. Apoi, deodată, se cabră pe picioarele dinainte, făcând Un efort suprem să scape de groază. Se lăsă în jos, iar cele două fcite se agăţară una de cealaltă, crezând că iapa va cădea pe spate |1
Gerald va fi prins sub ea. Dar el se aplecă înainte, iar chipul îi strălucea şi părea amuzat; în cele din urmă o redresă, o făcu să se lase în jos şi o aduse pe locul unde stătea mai înainţe. Dar, oricât ile puternică era presiunea exercitată asupra ei, îndărătnicia ei în laţa spaimei absolute era pe măsură, căci "se îndepărta de calea ferată, se răsucea şi se învârtea pe două picioare, de parcă s-ar fl aflat în centrul unui vârtej. Asta o făcu pe Gudrun să simtă
că-fl vine rău din cauza unei stări de ameţeală profundă, care părea să-i pătrundă până-n suflet.
