O chinuia gândul că el voia să se simtă în siguranţă. Dar, în cele din urmă, îşi spuse pur şi simplu: „Nu vreau să vină Gudrun, pentru că vreau ca el să-mi spună mai multe. Aşa că n-am să-l spun lui Gudrun nimic şi am să

mă duc singură. Atunci am sâ aflu.”

Se trezi stând în tramvaiul care urca dealul şi ieşea din oraş îndreptându-se în direcţia unde Birkin îşi avea locuinţa. Părea sâ fi intrat într-o lume a viselor şi ignora lumea din jurul ei. Privea străzile sordide ale oraşului pe care le lăsa în urmă, de parcă arjfi fost un spirit rupt de universul material din jur. Ce legătură avea totul cu ea? Palpita şi se disipa purtată de acel flux al vieţii] fantomatice. Nici nu mai voia să se gândească la ce ar spune sau gândi lumea despre ea. Oamenii ieşiseră din raza ei vizuală, deci [flit mai contau. Căzuse, într-un mod ciudat şi nedesluşit, afară j in teaca vieţii materiale, aşa cum cade bobul din singura lume Sta ţa re a cunoscut-o vreodată, din păstaie, şi ajunge în realitatea picimoscută. k Birkin şedea în picioare în mijlocul camerei, iar ea fu condusă înăuntru de proprietăreasă.

Şi el părea tulburat. II văzu agitat-gi nelalocul lui,’ un trup fragil şi imaterial, tăcut, ca punctul de întretăiere al unor forţe violente care izbucneau din el şi o Jguduiau aproape până la leşin. K- Eşti singură?

întrebă el.

L— Da. Gudrun n-a putut să vină;

L în mod instantaneu el ghici care a fost motivul,

i Amândoi şedeau tăcuţi, înconjuraţi de atmosfera tensionată din cameră.

Era conştientă de faptul că era o cameră plăcută, luminoasă şi foarte liniştitoare aşa cum arăta, era conştientă şi de arbustul de fucsia, cu flori stacojii şi purpurii care atârnau. — Ce frumoase sunt florile de fucsia! spuse ea, ca să rupă tilcerea.

1— Nu-i aşa? — Ai crezut că

am uitat ce-am spus? [ Mintea

Ursulei fu cuprinsă de o stare

de leşin.

L f— Nu vreau să-ţi aduci aminte, dacă nu vrei, se chinui ea să pronunţe cuvintele prin negura misterioasă care o învăluia.

| Urmă o tăcere câteva momente.

I — Nu,, spuse -el. Nu e vorba, de asta. Numai că — dacă urinează să ne cunoaştem unul pe celălalt, trebuie să ne legăm pentru totdeauna. Dacă o să

avem o relaţie, chiar şi de prietenie, trebuie să se bazeze pe ceva solid şi infailibil.

I

Vocea lui răsuna oarecum neîncrezătoare, şi aproape mânioasă. Ea nu răspunse. Inima i se făcuse cât un purice, aşa că n-ar fi

putut vorbi.pHii îndrăgostite

183

| Văzând că nu are de gând să răspundă,

făţiş, nproape cu amărăciune:

■

— Nu, pot spune că sunt în.stare să-ţi pfer iubire — jş|ei nu-mi doresc iubire. E vorba de ceva mult mai impersonal, dur şi rar. I UrmJLo paufă, apoi fa rupşe tăcerea:

— Vrei să spui că nu mă

iubeşti?,

Suferea

îngrozitor când spunea

asta.

— Da, dacă vrei să-i spui aşa. De§i, poate nu e adevărsi Nu ştiu. In orice caz, nu simt emoţia iubirii în ceea ce te priveşte nu — şi nici nu vreau.

Pentru că te Iasă baltă în ultima clipă'®

—Iubirea te Iasă baltă în ultima clipă? întrebă ea, cu buzell aproape amorţite.

Da. Până în ultima clipă eşti singur, dincolo de sfera dii influenţă a iubirii. Există fiinţa mea impersonală, care se situează dincolo de iubire, dincolo de orice relaţie emoţională. Aşa stau lucrurile şi cu tine. Dar vrem să ne âfnăgim că iubirea este rădăcina şi nu e aşa. Este doar coroana.

Rădăcina e dineol© de iubire, e un fel de izolare pură; există un eu izolat care nu s@ întâlneşte şi nu se amestecă cu alţii, şi nici n-ar putea vreodată.

Ea-1 urmărea cu ochii larg deschişi, tulburaţi. Chipul* lui sclipea de o sinceritate abstractă.

-— Şi vrei să spui că nu poţi iubi? întrebă ea, tremurândiiH

—Da, dacă vrei s-o iei aşa. Am iubit. Dar există un punct dincolo de care nu există iubire.

Ea nu putea să fie de acord cu asta. Simţea că parclla cuprinde o stare de leşin. Dar nu putea să fie de acord.

—- Dar de unde ştii, din moment ce nu ai iubit niciodată cu adevărat! întrebă

ea.

Ce-ţi spun e adevărat. Există un punct limită, în tine şi-n mine, la care iubirea nu poate ajunge, e dincolo de puterild ei,j aşa cum stelele sunt dincolo de punctul nostru vizual, cel puţim unele dintre ele.

— Atunci, iubirea nu există, se pronunţă Ursula.

—In ultimă instanţă, nu, există altceva. Dar, în ultima instanţă, iubirea nu există.

Ursula medită la această afirmaţie câteva momente. Apoî Se ridică pe jumătate de pe scaun şi spuse pe un tori hotărât şi plini de împotrivire:

— Atunci lasă-mă să mă duc acasă — ce caut eu aici?

— Uşa e acolo, spuse el. Eşti liberă să faci ce vrei.

Rămase distant şi perfect calm în această situaţie extremă. Ea] rămase nemişcată câteva secunde, după care se aşeză din noît^B

-Dacă nu există iubire, ce există? spuse ea, aproape (batjocoritor.

— Ceva, spuse el, privind-o, iar în sufletul lui se dădea o