— Dar de ce să o chinui inutil? spuse Ursula. De ce să o faci să aştepte în tot acel timp la calea ferată? Ai fi putut foarte bine să te dai înapoi şi o scuteai de toată grozăvia. Ii sângeraUB coastele în locul în care ţi-ai înfipt pintenii.

E prea mult!

Gerald deveni rigid.

— Trebuie să mă folosesc de ea, replică el. Şi dacă vreau 89 I fiu foarte sigur pe ea, trebuie să înveţe să suporte zgomotele. I — Dar de ce? strigă

Ursula, aprinsă. E o fiinţă, de ce trebuie I să suporte ceva, doar pentru că

dumneata vrei să o obligi? Are In 1 fel de multe drepturi asupra propriei fiinţe pe cât ai şi dumneal a asupra propriei dumitale fiinţe.

— Aici nu sunt de acord, spuse Gerald. Cred că iapa există ] ca eu să mă

folosesc de ea. Nu pentru că am cumpărat-o, ci 1 pentru că aşa e mersul normal al lucrurilor. E mai firesc ca un om I să-şi ia un cal şi să-l folosească

după bunul plac, decât să cadă în I genunchi în faţa lui, implorându-1 să-i facă pe plac şi să-şi 1 împlinească astfel minunata sa menire.

Ursula era pe punctul de a izbucni, când Hermione îşi ridica I chipul şi începu să spună pe tonul ei muzical şi meditativ:

— Eu cred — cred cu tărie că trebuie să avem curajul să nţl folosim de animalele inferioare pentru propriile nevoi. Cred cu 1 tărie că e greşit dacă

privim toate fiinţele vii cu aceiaşi ochi cu I care ne privim pe noi. Părerea mea e că nu e bine să devenim | 176 D.H. LawrtLt

BnilMli faţă de toate lucrurile însufleţite. E o lipsă de discernământ, de simţ

critic.

N» Exact, spuse Birkin tăios. Nimic nu e mai detestabil decât tarea exagerată a sentimentelor şi a conştiinţei noastre iiujitu animalelor.

«- Da, spuse Hermione obosită, trebuie să fim fermi pe |Hli(ie. Dacă nu ne folosim noi de animale, or să se folosească ele tj# noi.

^ Aşa e; spuse Gerald. Un cal are şi el voinţă, precum omul, (eji nu are minte, strict vorbind. Şi dacă voinţa ta nu-1 ilnprtneşte, atunci te stăpâneşte calul pe tine. Iar asta e ceva ce flu pod suporta. Nu pot să suport decât să

fiu eu stăpânul calului. k Ce bine dacă am învăţa să ne folosim voinţa, spuse Hermione, am putea face orice. Voinţa poate să vindece şi să fitul ve orice.

De asta sunt convinsă — cu condiţia să ne folosim pinţa adecvat, în mod inteligent.

L Ce vrei să spui „să ne folosim voinţa adecvat”? întrebă Birkin.

►- M-a învăţat un doctor cu renume, spuse ea, adresându-li- sr Iul Gerald şi Ursulei într-o doară. Mi-a spus, de exemplu, că .larfi vrei să te vindeci de un nărav, trebuie să-ţi impui să faci asta «lunci când nu-ţi vine s-o faci —

impune-ţi să o faci — şi atunci RBfavul dispare.

Ce vrei să spui? spuse Gerald.

— Dacă-ţi rozi unghiile, de exemplu. Atunci când nu vrei să |i li rozi, fă-o, impune-ţi că trebuie să le rozi şi ai să vezi că o să Mi dezveţi.

Chiar aşa? spuse Gerald.

L- Da. Şi în multe alte privinţe, eu m-am lecuit. Eram o fată lai(2 ciudată

şi emotivă. Dar învăţând să-mi folosesc voinţa, pur il limplu folosindu-mă

de voinţă, m-am lecuit.

fior bizar o străbătu pe mai tânăra femeie. Hermione rfii cuprinsă de o forţă

ciudată, misterioasă şi convulsivă, care r m fascinantăIn tot acest timp, Ursula o privea pe Hermione, aşa cum Vorbea pe un ton jos, calm şi totuşi încordat, într-un mod straniu. Un ■MM hulfăgoştite 171 şi în acelaşi timp respingătoare.

— E periculos să-ţi foloseşti voinţa în felul ăsta, strigă Birkin aspru, e dezgustător. O asemenea voinţă e o obscenitate, suj

Hermione îl privi îndelung cu ochii ei umbriţi şi grei. Chipul ei era moale, palid şi supt, aproape fosforescent, iar bărbia erti slabă.

— Sunt sigură că nu-i aşa, spuse ea, într-un sfârşit.

Părea să existe întotdeauna o neconcordanţă, o ruptură între ceea ce părea să simtă şi să experimenteze şi ceea ce spunea şl gândea de fapt. Gândurile ei păreau să prindă contur dintr-un vârtej de emoţii şi reacţii întunecate şi haotice, iar Birkin întotdeauna se simţea cuprins de repulsie din cauza asta; s§ simţea infailibilă, iar voinţa nu o părăsea niciodată. Vocea eişera tot timpul rece şi tensionată, dar perfect de sigură. Totuşi se cutremura din cauza unei senzaţii de greaţă, ca un fel de rău de mare care tot timpul ameninţa să-i învăluie mintea. Dar mintea ei rămase nezdruncinată, iar voinţa ei era în continuare de neclintit. Aproape că-1 înnebunise pe Birkin.

Dar el niciodată n-ar îndrăzni să-i înfrângă voinţa, să dea frâu libef subconştientului ei tumultuos şi să o vadă atingând apogeul nebuniei.

Totuşi asta îl uimea întotdeauna la ea.;

' — Şi, bineînţeles, i se adresă el lui Gerald, caii nu au o voinţă închegată

ca a oamenilor. Un cal nu are o singură voinţă. Strict vorbind, orice cal are două voinţe. Cu una, vrea să fie pe de-a-ntregul în puterea omului — şi cu cealaltă, ar vrea să fiel liber şi sălbatic. Cele două voinţe se unesc câteodată

— ştii asta, dacă ai simţit vreodată un cal gonind în timp ce^l mâni.

— Am simţit asta pe când îl mânam, spuse Gerald, dar nu mi-am dat seama că are două voinţe. Ştiam doar că e înspăimântat.

Hermione încetase să mai asculte discuţia. Pur şi simplu devenise absentă

atunci când se vorbea de aceste lucruri.

— De ce-ar vrea un cal să fie în puterea omului? întrebă Ursula. Asta nu înţeleg. Cred că nu şi-a dorit asta niciodată. J

-fr- Ba da. Este cea din urmă, poate cea mai înălţătoare pornire de iubire: să te laşi dominat de o fiinţă superioară, spuse Birkin. i'— Ce noţiuni ciudate ai despre iubire, îl ironiză Ursula.

Şi femeia e la fel ca şi caii: două voinţe acţionează în Ştmtradictoriu în interiorul ei. Cu o voinţă, vrea să devină pe tir -a- 178 D.H. Lawrefiaa ntregul supusă, cu cealaltă vrea să o ia la fugă, să-l ducă pe illăreţ la pierzanie.

I*— Atunci eu sunt cea care o ia la goană, spuse Ursula, iibucnind în râs.

| — E periculos să domesticeşti chiar şi caii, ca să nu mai worbim de femei, spuse Birkin. Sunt şi unele excepţii de la regulă. Ş — Şi asta e bine, spuse Ursula. r— întocmai, zise Gerald, cu un zâmbet abia schiţat. E mai amuzant.

IHermione nu mai putea suporta. Se ridică, spunând pe tonul fi muzical, calm:

I

— Nu-i aşa că seara e minunată? Câteodată simt cum mă umple un