hrnei îndrăgostite CAPITOLUL XI 157 INSULA
ÎN TIMPUL ACESTA, Ursula se îndepărtase de Willey Water,] urmând cursul strălucitor al pârâului. După-amiaza răsuna dq cântecul ciocârliilor.
Pe coasta dealului o tufă ascunsă de dropiţd se iţea timidă. Câteva flori de nu-mă-uiţa înfloreau lângă râu.' Totul era plin de însufleţire şi lumină.
Ursula rătăcea mai departe, adâncită în gânduri, de-a lungul pârâiaşelor.
Voia să ajungă mai sus, la iazul morii. Casa mare a morii era părăsită, cu excepţia unui muncitor şi a soţiei sale care locuiau în bucătărie. Aşadar, ea trecu prin curtea pustie a morii şi prin grădina năpădită de ierburi şi urcă
malul din apropierea, stăvilarului. Când ajunse sus ca să vadă suprafaţa catifelaţă a iazului bătrân ce se întindea în faţa ei, observă un om care stătea pe, mal, meşterind la o luntre. Era Birkin, care tăia şi ciocănea de zogl Ea rămase în picioare la capătul stăvilarului, privindu-1. El mi era conştient de prezenţa nimănui. Părea foarte o,cupat, ca ud animal sălbatic,
agil şi la pândă, Ea crezu că trebuie, şă plece, căci el nu-j dorea prezenţa.
Părea să fie mult prea preocupat. Dar nd voia să plece. Drept urmare, înainta de-a lungul malului până] când el va privi în sus, ceea ce se şi întâmplă
curând. în momentul în care o văzu, Scăpă uneltele şi veni spre ea, spunând:
— Bună! Meşteresc luntrea. Spune-mi dacă ţi se pare că e bine.
Ea veni lângă el.
— Eşti fiica tatălui tău, aşa că poţi să-mi
spui dacă e bine, zise el. j Ea se aplecă
să se uite la luntrea peticită.
— Sigur că sunt fiica tatălui meu, spuse ea, temându-se să-şi dea cu părerea. Dar nu ştiu mai nimic despre dulgherie. Arată: bine, nu ţi se pare? :
— Da, aşa cred. Sper să nu mă lase să mă duc la fund, asta-i tot, Deşi, chiar dacă s-ar întâmpla asta, nu e mare lucru, pentru < că tot am să ies la suprafaţă. Vrei să mă ajuţi să o duc până la apă?
I Unindu-şi eforturile, ei întoarseră luntrea şi o puseră pe apă.
1 — Acum, zise el, eu am să-i fac o probă şi tu urmăreşte să vezi te se întâmplă. Dacă ţine, am să te duc până la insulă.
— Da, te rog, strigă ea, urmărindu-1 nerăbdătoare.
I Iazul era mare şi totul era perfect liniştit, iar suprafaţa era întunecată
asemenea apelor foarte adânci. înspre mijloc erau tlouă insuliţe înţesate de tufişuri şi câţiva copaci. Birkin împinse luntrea şi o îndreptă neîndemânatic către iaz. Din fericire, luntrea plutea astfel încât se putu agăţa de o creangă
de salcie şi împinse barca în direcţia insulei.
I — Destul de multă vegetaţie, spuse el, analizând insula, dar e tare frumos.
O să vin să te iau. Luntrea are o mică scurgere. ■ într-o clipită se întoarse la ea, iar ea se urcă în luntrea udă. ţ — O să ajungem cu bine, zise el şi manevră
barca din nou ipre insulă.
[ Debarcară sub o salcie. Ursula se trase înapoi din faţa micii jungle pline de plante luxuriante din faţa ei, untişor urât mirositor şi cucută. Dar el cercetă
insula îndeaproape.
K — Am să cosesc toate ierburile astea, spuse el, şi apoi totul o lă
fie foarte romantic — o să fie ca în Paul şi Virginia 22. I. — Da, putem să facem nişte picnicuri minunate aici — în stilul lui
Watteau23, strigă Ursula plină de entuziasm. L Chipul lui se
întunecă.
k — Nu vreau picnicuri în stilul lui Watteau aici, zise el.
I — Doar pe Virginia, râse ea.
22 r 54 Roman publicat în 1787 de către Bemardin de St. Pierre (1737- 1814).
23 »55 Jean Antoine Watteau (1684-1721), pictor francez. Lucrarea sa Petrecere în parc (Colecţia Wallace, Londra) este genul de scenă la care Iq gândeşte Ursula.
I —Virginia ar fi de ajuns, zâmbi el sec. Nu, de fapt, nuo vreau nici pe ea.
I Ursula îl studie îndeaproape. Nu-1 mai văzuse de când se întâlniseră la Breadalby. Arăta foarte slab, cu obrajii supţi şi faţa lividă. — Ai fost bolnav, nu? întrebă ea, cu oarecare repulsie.
— Da, răspunse el, rece.
Se aşezaseră sub salcie şi priveau iazul din locul retras de pa insulă.
— Te-ai speriat? întrebă ea.
