— te cunosc eu şi cunosc şi conceptul dumitale de iubire. Este un veşnic tic-tac, un dans al contrastelor.

I — Eşti sigur? îl ironiză ea, răutăcioasă. Eşti sigur că ştii cum iubesc?

I — Da, răspunse el. minei îndrăgostite

m

> • m*“i Eşti aşa de sigur pe dumneata! spuse ea. Cum poate cineva care e aşa de sigur de sine să aibă dreptate ? Asta-mi demon* strează că nu ai dreptate.

El tăcu, supărat şi plictisit.

Vorbiseră şi-şi confruntaseră ideile

atât de mult încât obosiseră. j —

Povesteşte-mi despre dumneata şi

familia dumitale, spuse

Iar ea începu să-i povestească despre familia Brangwen, despre mama ei, despre Skrebenski, primul ei iubit, şi despre experienţele care urmaseră158.

El stătea nemişcat, urmărind-o în timp ce vorbea. Părea că ascultă, plin de respect. Chipul ei era frumos şi luminat de un aer confuz pe măsură ce-i povestea toate lucrurile care o răniseră sau o uimiseră profund. El părea să-şi încălzească şi să-şi aline sufletul la lumina plăcută a firii ei. „Ce bine-ar fi dacă ar putea să renunţe la ea însăşi cu adevărat”, gândi el în sinea lui, cu o insistenţă pasională, dar fără prea mari speranţe. Totuşi inima-i fu cuprinsă

de un surâs curios şi nefiresdl — Cu toţii am suferit atât de mult, vorbi el ironic.

Ea se uită în sus spre el şi chipul îi fu străbătut de o străfulgerare de bucurie sălbatică, iar în ochi i se aprinse un licăr auriu, ciudat.

— Da, nu-i aşa? strigă ea, slobozind un sunet

înalt. E aproape* absurd, nu? 4-* Foarte

absurd, spuse el. Suferinţa mă plictiseşte cel

mai mult.

— Şi pe mine.

Ii fu aproape teamă de aerul de nesăbuinţă batjocoritoare care i se citea pe chipul minunat. Iată o femeie care ar fi meri până în pânzele albe, indiferent de consecinţe. Dar el n-avea încredere în ea, îi era teamă de o femeie capabilă

de atâta dăruiţi* de sine, de caracterul ei : hotărât, periculos de distructiv.

Dar totuşi chicotea în sinea lui.

Ea se îndreptă spre el şi-i puse mâna pe umăr, privind în jos ■fete ol cu ochii ciudaţi, din care răzbătea o lumină aurie, de altfel 194 D.H. LauiretU

■ari e tandri, dar dincolo de care se ascundea o privire curioasă, jliubolică.

f — Spune-mi că mă iubeşti, spune-mi că sunt „iubirea ta”, îl imploră ea.

I UI o privi în ochi şi înţelese. Chipul lui

strălucea de o înţelegere sarcastică. fe— Te

iubesc destul de mult, spuse el sec. Dar îmi

doresc cu ■tul altceva.

■— Dar de ce? De ce? insistă ea, aplecându-şi chipul ei minunat şi luminos către el. De ce nu e îndeajuns?

[ ■— Pentru că ne poate fi mai bine decât atât, zise el, '{iunându-şi braţele în jurul ei.

I — Ba nu, nu se poate,: spuse ea cu o voce puternică, ■oluptuoasă, ca şi cum ar fi cedat. Nu putem decât să ne iubim. Spune-mi „iubirea mea”, spune-mi.

K îşi puse braţele în jurul gâtului lui, iar el o cuprinse şi o sărută ilclicat, murmurând cu o voce abia perceptibilă, plină de iubire, de ironie şi de supunere:

I;— Da, iubirea mea — da, iubirea mea, fie ca dragostea să fie iiificientă

atunci. Te iubesc — te iubesc. Restul mă plictiseşte.

■ — Da, murmură ea, cuibărindu-se dulce şi strângându-se la pieptul lui.

CAPITOLUL XIV PETRECERE PE APĂ

I ÎN FIECARE AN DOMNUL crich dădea o petrecere mai mult sau mai puţin publică la lac. Existau un vaporaş şi câteva bărci pe Willey Water, iar oaspeţii puteau servi ceaiul fie sub umbrarul care era aşezat în apropierea casei, sau puteau sa stea la picnic la umbra nucului uriaş de lângă hangarul de bărci, în apropierea lacului. în acest an, era invitat şi personalul şcolii elementare, împreună cu principalii şefi ai firmei. Lui Gerald şi mai tinerilor

membri ai familiei Crich nu prea le păsa de această petrect'f dar acum devenise o tradiţie, iar tatăl se bucura, întrucât! singura ocazie când putea să invite câţiva oameni din zonă * petreacă împreună du el. Şi ăsta, pentru că-i făcea plăcere sfi || ofere câte o distracţie oamenilor din subordinea lui şi cefor mai sărăci decât el. Insă copiii săi preferau compania celor card emi|

la fel de bogaţi ca şi ei. Urau umilinţa celor inferiorilkîf, recunoştinţa sau stângăcia -lot

Totuşi, erau dispuşi să participe la petrecere, aşa cum făcusefl întotdeauna, aproape de când erau copii şi cu atât mătinnilţ acum, când se simţeau cumva vinovaţi şi nu doreau să-l supeft pe tatăl lor, care avea o sănătate şubredă. Drept urmare, Lauri se pregătise cu mare voioşie să facă

pe gazda în locul mamei ci, iar Gerald îşi luă sarcina să se ocupe de distracţiile acvatice* Birkin îi scrisese Ursulei şi-i spusese că o aşteaptă Ut petrecere, iar Gudrun, deşi dispreţuia Compania familiei GJch, 1)! va însoţi totuşi pe mama şi tatăl ei dacă vremea va fi frumoasâij Ziua se anunţa senină

şi însorită, iar vântul mai adia din când în când. Ambele surori purtau rochii din crep alb şi pălării moi din pai. Gudrun mai avea şi o eşarfă în culori Strălucitoare negru, roz, galben — legată nu prea strâns îh jurul taliei, purta ciorapi din mătase roz, iar pe borul pălăriei erau ornamente de culoare neagră, roz şi galbenă, care îl lăsau puţin în jos. Pe braţ avea o pelerină din mătase galbenă, care o făcea să arate remarcabil, precum o pictură dintr-o galerie de artă. înfăţişare* ei era o încercare dureroasă pentru tatăl ei, care spuse supăra®

—Nu crezi că ai putea foarte bine să te costumezi în pocnitoare de Crăciun şi să ne laşi pe toţi în pace?

Dar Gudrun arăta frumoasă şi strălucitoare şi-şi purta hainele într-o manieră ostentativă. Când oamenii Se uitau fix la ea şi chicoteau în urma ei, ea îi spunea cu glas tare Ursulei:

— Regarde, regarde ces gens-lâ! Ne sonl-ils pas des hiboum incroyabks33?

rp6

DM- lam

33 f9 Priveşte, priveşte-i pe aceşti oameni! Nu sunt nişte adevărate bufniţe? (fr.)

r $1 rostind cuvintele acestea în franceză, privea peste