25 Conţinea cele două table de piatră pe care au fost scrise Cele Zece Porunci, I Regi, 8:9.
Unele margarete se îndreptau încet spre ea, ezitând, dansând) timide şi strălucitoare un mic cotilion pe apa întunecată şl limpede. Candoarea lor sclipitoare şi înveselitoare o emoţionă atât de mult în momentul în care ele se apropiară, încât aproape că-i dădură lacrimile.
— Cum de pot fi aşa de minunate? strigă ea. De ce oare mie mi se par atât de minunate?
— Sunt flori frumoase, zise el, jenat de tonul ei plin de emoJ ţie. Ştii că
margaretele sunt mănunchiuri de flori, inflorescenţe care devin flori mature? Nu-i aşa că botaniştii Ie plasează pe o treaptă superioară a dezvoltării? Eu cred că aşa e.
—- Da, familia Compositae, cred că da, zise Ursula, care nui fusese niciodată sigură de nimic; lucrurile pe care la un moments dat le ştia foarte bine păreau îndoielnice în clipa următoare. J
— Păi atunci, explică aşa, spuse el. Margareta e o democraţie, perfectă în miniatură, deci are rangul cel mai înalt între flori şi de aici vine şi farmecul ei.
-— Nu, strigă ea, nu, niciodată. Nu are nimic democratic. j
— Nu, recunoscu el. Este gloata poleită a proletariatului înconjurată de un gard alb impunător al bogaţilor leneşi. — Ce
groaznic! Dumneata şi ordinea dumitale socială» îngrozitoare!
strigă ea.
— Chiar aşa! E o margaretă. Să-i dăm pace.
— Dă-i! Măcar de-ar fii un cal negru o singură dată, spuse ea,* dacă poate fi ceva un căi negru pentru dumneata, adăugă ea<| ironic.
Şedeau deoparte, fără să ia seama unul la celălalt, de parcă erau uşor buimăciţi şi stăteau nemişcaţi, aproape inconştienţi.; Mica discuţie contradictorie în care se avântaseră le sfâşiase conştiinţa şi-i lăsase precum două forţe neutre, dar care totuşi interacţionau.
El deveni conştient de răceala dintre ei. Vru să spună ceva Hfi să reaşeze lucrurile într-o poziţie mai firească.
Ştii, zise el, am închiriat camerele de aici, de la moară. Nu m$?,i că ne-am putea distra de minune?.
—A, da? spuse ea, ignorând insinuările de aşa-zisă Intimitate.
Iii îşi revizui imediat poziţia şi deveni distant ca mai înainte. Dacă o să
ajung la concluzia că pot să locuiesc suficient de mult timp singur, continuă
el, o să renunţ de tot la munca pe (Bir o fac. A devenit ceva inert pentru’mine. Nu cred în ţitiienirea din care pretind că fac parte, nu-mi pasă
câtuşi de piţjn; de idealurile sociale după care mă ghidez, urăsc organismul fniired al societăţii omeneşti — aşa că nu-i decât o iluzie să te ■pupi de
educaţie. Am s-0 las baltă de îndată ce mă pun pe p{j toare din nou — poate că mâine — şi am să fiu liber.
L— Ai din ce să trăieşti? întrebă Ursula.
•— Da, am cam două sute pe an. Asta îmi uşurează traiul, ft Urmă o pauză.
— Şi cum rămâne cu Hermione? întrebă Ursula.
L— S-a terminat, în cele din urmă — a fost pur şi simplu un Işcc şi nici n-ar fi putut să fie altcumva.
I— Dar rămâneţi totuşi prieteni?
L— Nu prea putem spune că nu ne mai cunoaştem, nu?
I Urmă o pauză jenantă.
P»— Dar asta nu înseamnă o jumătate de măsură? întrebă UMula într-un final.
Hi— Nu cred, zise el. Dacă o să fie aşa, să-mi spui.
Din nou urmă o pauză care dură câteva minute. In acest timp tl se gândea.
— Trebuie să te descotoroseşti de tot — să laşi totul în urmă ■a să poţi obţine unicul lucru pe care-l doreşti, spuse el.
— Care lucru? îl întrebă ea provocându-1. hrnei îndrăgostite
169
F — Nu ştiu. Libertate totală.
F Ea voise ca el să spună „iubire”.
[ Se auzi lătratul tare al câinilor din
vale. El părea deranjat, dar fit nu
băgă de seamă. Doar i se păru că se
