Un psiholog a decis spitalizarea involuntară a unei paciente care însă a renunţat brusc la refuzul de a merge la spital în momentul în care el i-a spus că urma să îi respecte dorinţa de a nu fi trimisă la un anumit spital. A reieşit din discuţie că tatăl ei murise în acel spital şi că ea avea încă o mare anxietate legată de locul acela. Un alt psiholog avea o pacientă care a renunţat brusc la refuzul de a merge la spital în momentul în
· care psihologul i-a spus că avea să-i respecte dorinţa de a merge la spital cu maşina familiei sale şi nu cu ambulanţa. Pacientei îi era teamă de bârfele vecinilor dacă ar fi fost văzută o ambulanţă plecând din faţa casei sale.
Reflecţia (distorsi u ni cognitive şi senti mente) Aşa cum am discutat în Capitolul 1, factorii nonraţionali influenţează capacitatea psihologilor de a lua decizii optime (Kahneman şi Klein, 2009; Rogerson, Gottlieb, Handelsman, Knapp şi Younggren, 2011). Medicul Jerome Groopman (2007) a descris efectul distorsiunilor de gândire asupra medicilor. De exemplu, el susţine că eliminarea prematură a altor opţiuni îl poate face pe medic să selecteze prematur un anumit diagnostic, iar apoi, prin fenomenul de distorsiune a confirmării, ,,[confirmi]
ceea ce te aştepţi să găseşti prin acceptarea sau ignorarea selectivă a informaţiilor" (p. 65) - culegerea, fără a conştientiza, din tabloul clinic doar a acelor simptome care confirmă diagnosticul iniţial.
Dileme etice tn psihoterapie ■ Model ul procesului etic. ..
62
Pe lângă eliminarea riscului unor posibile erori cognitive, psihologii îşi pot optimiza calitatea modalităţii de luare a deciziilor şi prin analizarea aspectelor emoţionale ale acestui proces.
Cu toate că sentimentele ne pot ajuta la înţelegerea unor aspecte folositoare şi pot avea un rol motivaţional în rezolvarea de probleme, emoţiile mai intense pot afecta pocesele cognitive necesare pentru generarea sau selectarea unor soluţii optime.
De exemplu, un grad ridicat de anxietate îi poate face pe psihologi să selecteze chiar prima sau una dintre primele soluţii care le trec prin minte doar pentru a ajunge cât mai repede la o soluţie rapidă, cu scopul de a reduce astfel, chiar dacă doar temporar, distresul pe care îl resimt.
Psihologii pot da dovadă de rigiditate cognitivă, privind problema dintr-un singur unghi, cu o singură soluţie (sau un singur tip de soluţii) posibilă, fără a lua în considerare strategiile şi argumentaţiile alternative. De exemplu, atunci când au de-a face cu pacienţi care ameninţă alte persoane, psihologii ajung uneori prea repede la concluzia că ar trebui de îndată să le avertizeze pe potenţialele victime. Prima soluţie, chiar dacă pe jumătate rezonabilă, care ne vine în minte ar putea totuşi să nu fie şi cea mai bună. Ar fi de dorit ca psihologii să evite gândirea dihotomică de genul „a avertiza" sau „a nu face nimic" şi să ia în considerare şi alte modalităţi de îndepărtare a pericolului, cum ar fi acţiunile în sensul protejării pacientului. În această privinţă, o dovadă de prudenţă este utilizarea teoriei mediei de aur aristoteliene (Aristotel, circa 330 î.Hr./1985) atunci când sunt analizate emoţiile în contextul luării unor decizii. Conform teoriei mediei de aur, prea mult sau prea puţin dintr-o anumită caracteristică
poate fi un aspect dăunător ( de exemplu, prea mult curaj devine pură nesăbuinţă, în timp ce prea puţin curaj este o dovadă de SAMUEL). KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
