factori (pe câţiva dintre aceştia îi vom discuta ceva mai târziu) 135
şi îşi pot modifica strategiile în timp, dar şi în funcţie de situaţiile concrete. Ipoteza noastră este că unii psihologi pot alege mai frecvent una dintre strategii şi mai rar pe celelalte, dar întotdeauna vor avea potenţialul de a face alegeri mai bune.
Cunoscând aceste strategii, psihologii pot evita eroarea fundamentală de atribuire (L. Ross, 1977), din cauza căreia pot atribui în mod exagerat comportamentul celorlalţi unor factori dispoziţionali. În schimbul unei atribuiri dispoziţionale a comportamentului aparent inadecvat al altora (de exemplu, ,,E un psiholog fără etică"), psihologii pot înţelege comportamentul colegilor lor din punctul de vedere al strategiei şi al alegerilor.
O capcană care apare frecvent sunt situaţiile în care psihologii îşi justifică propriile comportamente îndoilenice (Knapp, Handelsman, Gottlieb şi VandeCreek, 2013) cu argumente de genul: ,,Comportamentul pe care l-am ales este etic, pentru că
eu sunt un profesionist etic".
Orice specialist are capacitatea de a face alegeri nefericite din când în când. Un câştig al modelului aculturaţiei etice este faptul că acesta le reaminteşte psihologilor că a greşi nu înseamnă că
ei - sau alţii - sunt oameni răi. A gândi într-o asemenea manieră le permite psihologilor să aibă mai multă compasiune faţă
de colegii lor care gândesc sau chiar se angajează în comportamente lipsite de etică. Priviţi din perspectiva apartenenţei la comunitatea profesională, psihologii ar trebui să fie mai bine antrenaţi să fie mai atenţi şi mai capabili să prevină sau să gestioneze cu succes asemenea comportamente.
În secţiunile următoare vom prezenta cele patru tipuri majore de strategii de aculturaţie - marginalizarea, separarea, asimilarea şi integrarea - şi vom explora alegerile pe care dr. Parker Dileme etice în psihoterapie ■ Modelul aculturaţiei etice
