Demersul ulterior al lui Degas - tentativa sa de a completa pânza mutilată - n-a fost dus până la capăt. El a adăugat porţiunea de pânză care lipsea ( il. 46 ), dar n-a mai apucat s-o picteze. Aici apare un detaliu care a trecut neobservat, dar care merită efortul întrebărilor noastre.
Fragmentul de pânză adăugat este semnat în dreapta jos.
Or, după cum se ştie, o operă de artă este semnată de obicei atunci când e terminată. Ce semnificaţie are această semnătură, pusă pe o bucată de pânză adăugată, dar nepictată ?
Sunt convins că prin inserţia semnăturii Degas a conceput această bordură ca un element de decupaj fortuit al imaginii.
Pe scurt, cu ajutorul unui adaos şi al semnăturii, el a redat intervenţiei lui Manet un caracter degasian. El a subliniat astfel încă o dată exotopia sa auctorială, existenţa sa în pragul imaginii, dar niciodată în interiorul ei. Cunosc un singur exemplu în care Degas s-a jucat cu ideea endotopiei creatorului. Este vorba despre celebra fotografie reprezentându-i pe Mallarme şi Renoir în apartamentul Berthei Morisot ( circa 1895, il. 50 ), a cărei primă descriere se datorează lui Paul Valery, primul său proprietar:
,,Lângă o mare oglindă, Mallarme, sprijinit de perete.
Renoir, pe un divan, mai în faţă. În oglindă, în chip de fantome, Degas şi aparatul. Doamna şi domnişoara Mallarme se ghicesc. Nouă lămpi cu petrol, un groaznic sfert de imobilitate pentru modele [ . . . ]. "34
Această fotografie a fost comentată cu numeroase prilejuri, uneori într-un mod remarcabil.35 Nu sunt singurul care vede aici un soi de manifest al lui Degas referitor la 97
tipica sa intruziune/ excludere în/ din imaginea al cărei creator este. În oglindă vedem „ochiul negru" al aparatului de fotografiat acoperind faţa celui care îl manevrează. Cele nouă
lămpi cu petrol despre care vorbeşte Valery au un dublu efect: pe de o parte, strălucirea lor face să iasă la iveală
modelele din prim-plan, iar pe de altă parte, ,,observatorul"
este redus la o „fantomă".
Distanţa care separă maniera de autoreprezentare a lui Degas de aceea a lui Manet nu ar putea fi mai mare. Pentru Manet, oglinda este locul unei prezentări, pentru Degas, este spaţiul unei dispariţii. Ambele nu fac însă - după câte mi se pare - decât să confirme vorbele premonitorii ale lui Baudelaire, profetul modernităţii: ,, . . . vaporizarea şi centralizarea Eului. Aici e totul. "36
Note
I. Vezi ?
