— Știu, mamă, dar important este că acum te simți mai bine. Am avut un trac monstru până în ultimul moment, dar cred că am scăpat de el destul de bine, aș spune chiar onorabil…
— Și ce noroc să poți cânta alături de Yo-Yo Ma!
— E adevărat… Știi, a fost concertul care m-a făcut să mă gândesc la Nanou…
Mizuné a tăcut câteva clipe. Părea să fie în altă parte. Sau poate că se concentra pe ultima etapă a pregătirii mesei; cât despre Agnès, se uită la fiica ei cu un aer întrebător.
— Acum o mai lăsăm să fiarbă înăbușit la foc mic încă o oră și va fi gata… Fii atentă ce s-a întâmplat.
Mizuné a intrat în detalii despre întâlnirea întâmplătoare cu bărbatul cu părul cărunt în autobuzul care o ducea acasă de la concertul din 23 noiembrie.
— Și ce este cu această carte?
— Este o carte care se numește Urechea vede, ochiul ascultă.
— Ia te uită! Sună ca titlul unei cărți pe care am citit-o… cu mult timp în urmă… Cred că se intitula Ochiul ascultă9…
— Ah, da? Dar aici titlul vine, cred, de la ce înseamnă muzica pentru personajul principal. Când aude muzică, vede lucruri; și, invers, aude muzică când se află în prezența anumitor scene… E foarte impresionant…
Mizuné, cu cartea sub braț, a așezat cratița Staub grea pe masa mare rotundă, în timp ce mama punea două tacâmuri și o sticlă de Bordeaux destupată. S-au așezat. Tânăra a lăsat cartea între ele.
— Te servesc, mamă.
— Abia aștept. Mulțumesc, draga mea.
— Poftă bună, mamă.
— Și ție, mulțumesc. Îmmm! Pare bună! Nu mă așteptam să pot gusta un boeuf bourguignon preparat de fiica mea! a spus Agnès pe un ton de glumă.
— Este cam singurul fel de mâncare pe care îl pot face fără să-mi consult cartea de bucate!
— Vrei puțin vin?
— Da, vreau. În seara asta nu studiez…
Au ciocnit pentru sănătate și pentru succesul concertului.
— Ce mult mă bucur că ești aici, draga mea!
— Voi încerca să vin mai des…
— Ah, nu asta voiam să spun!
A urmat apoi o tăcere, după care Agnès a întrebat brusc:
— Ai vești de la tatăl tău?
— Da, am vorbit la telefon weekendul trecut, a răspuns Mizuné, uitându-se la ea, puțin surprinsă. Mi-a spus că se simte mult mai bine de când a schimbat medicamentele pentru tensiune.
— Asta este grozav…
S-a lăsat din nou liniștea. Agnès a rupt tăcerea după ce a băut un strop de vin.
— Deci ce este cu această carte? a întrebat, privind spre Mizuné.
— Ei bine, mi s-a părut foarte interesantă.
Mizuné a luat, la rândul ei, o înghițitură de vin înainte de a continua.
— Înțeleg de ce domnul din autobuz mi-a dat Le Monde. În această carte, ca din întâmplare, este vorba despre muzica lui Șostakovici… dar despre Simfonia a opta, pe care nu o cunosc atât de bine pentru că nu am cântat-o niciodată în concert…
— Și voi ce ați interpretat?
— A unsprezecea…
— Șostakovici nu face încă parte din panteonul meu personal… Dar poate că va ajunge acolo, cine știe?
— De fapt, nu-l cunoaștem prea bine pe Șostakovici. Nu este foarte prezent în programele concertelor. Apoi, el este probabil victima unei simplificări datorate statutului său de compozitor sovietic…
— În orice caz, mă faci să-mi doresc să aflu.
— Nu știu dacă îți va plăcea… E o muzică chinuită. Cel puțin cam atât pot spune… Să mă întorc la domnul din autobuz, este interesant ce a spus. A auzit în Simfonia a unsprezecea ceva ce citise despre a opta… Fără îndoială, a perceput anumite efecte ale orchestrației specifice compozitorului și profund legate de suferința și trauma războiului…
Mizuné a apucat cartea de pe masă cu mâna stângă; s-a uitat la coperta bleumarin și a murmurat titlul de parcă ar fi vorbit singură.
A urmat un moment de tăcere.
În sfârșit, cu un aer de îndoială, Agnès i-a pus fiicei sale întrebarea care o intrigase încă de la începutul conversației lor.
