Deschid paginile care corespund ultimului an al Războiului de Cincisprezece ani11, timp în care a fost asistentă la Spitalul militar din Tokyo. 16
Jurnalul lui Ayako (fragmente)
18 MARTIE 1945
Un tânăr soldat, M., a fost repatriat de pe frontul chinez în urmă cu zece zile. Manifestă mai multe simptome grave. Vărsături repetate, diaree acută, febră mare și, mai ales, accese de delir. Trebuie să mă ocup de el în mod special. Acesta este cu siguranță un caz dificil; „suferă de o traumă profundă, vi-l încredințez“, mi-a spus doctorul N., șeful secției. I-am spus că voi face tot posibilul pentru a fi la înălțimea încrederii pe care mi-o acordă.
Nu știm până când va mai putea funcționa spitalul… Este un miracol că am scăpat de bombardamentele din 10 martie… Orice s-ar întâmpla, trebuie să continuăm să ne facem treaba cu mijloacele care ne-au mai rămas.
Sora-șefă mi-a dat dosarul pacientului, întocmit când a ajuns la spital. Mi-a spus să merg să-l văd după ce arunc o privire în el. Mai multe pagini erau umplute cu diverse observații presărate cu expresii tehnice în limba germană. Atenția mi-a fost reținută de anumite detalii (fost elev al Școlii Naționale de Muzică, șederea în Franța etc.) din biografia pacientului. Am profitat de liniștea de pe culoar pentru a parcurge dosarul până la capăt. Apoi m-am alăturat colegelor mele în sala infirmierelor. (…) După-amiază, m-am dus să mă prezint soldatului M. Stătea întins pe patul lui îngust, privind în gol spre tavan, înconjurat de vreo cincisprezece soldați bolnavi sau răniți. Acest amestec eterogen de militari epuizați, această îngrămădire ciudată de capete bandajate, brațe în ghips și picioare amputate, acești bieți soldați subnutriți, îndepărtați temporar de pericolul iminent al morții, ofereau un spectacol consternant. I-am spus: „Bună ziua, domnule.“ Nici nu a tresărit. Am repetat salutul. Atunci și-a întors capul către mine, încet, privind în gol, ca un somnambul. Am repetat: „Încântată, domnule… Mă numesc Ayako, Ayako Amané. De astăzi, voi avea grijă de dumneavoastră.“ Am spus aceste câteva cuvinte cu un zâmbet larg și pe un ton cât mai vesel. Dar nici un răspuns. Soldatul a rămas închis în tăcere. Am continuat: „Cum vă simțiți acum? V-a scăzut febra în dimineața asta. Este un semn bun. Pot să vă iau temperatura?“
M-am aplecat; am pus pe podea dosarul pe care îl aveam în mână. Apoi, peste corpul slăbit al lui M., am pus pătura din care o mare parte atârna pe jos. Era uzată și găurită pe alocuri. Ce mizerie! Soldatul M. a luat termometrul pe care i l-am întins. L-a pus mecanic la subsuoară. M-a privit în ochi ca un copil mirat că se află în fața unei străine când el credea că se agață de haina mamei sale. Câteva minute mai târziu, l-am rugat să-mi înapoieze termometrul. Temperatura scăzuse ușor. I-am spus: „Febra a mai scăzut, mă bucur! Mă întorc să vă văd diseară la cină. Vă aduc medicamentele. Bine?“
M. nu a ieșit din tăcerea lui mormântală. Și-a fixat privirea încă goală pe tavanul vopsit gri de unde atârna un bec cu un abajur simplu. Se uita oare la bec? Nu știu. M-am aplecat peste soldatul M. și i-am spus: „Ne vom face bine, domnule. Ne vom vindeca împreună…“
(…)
23 MARTIE 1945
Pentru prima dată, privirile ni s-au întâlnit. Cel puțin așa cred. Am stat în tăcere uitându-ne unul în ochii celuilalt un minut lung de parcă am fi căzut simultan într-o stare de hipnoză. Dar, într-un mod total neașteptat, calmul care părea imperturbabil a fost spulberat de strigăte disperate de demență. Iată grosso modo ce am auzit: „Războiul! Războiul!… Eu sunt războiul! Da, șaizeci și cinci! Șaizeci și cinci! Războiul! Șaizeci și cinci! Sunt eu războiul! Șaizeci și cinci! Războiul! Războiul!… Nu, nu, nu-i adevărat! Eu nu sunt războiul! Nu pot, nu pot, nu pot, ți-am spus!… Nu, el n-a făcut nimic, nimic, nimic! O, nu, nu, nu!… (O tăcere lungă.) Bine, o voi face… o voi face… Nu, nu, nu!… Eu nu sunt războiul!… Ah! Mă grăbesc! Iată-mă aici! Șaizeci și cinci!“ Scoțând strigăte înspăimântate, M. își lovea cu toată puterea pieptul. L-am luat în brațe, mecanic, pentru a încerca să-l opresc.
Ceilalți soldați internați erau uluiți de izbucnirea bruscă a acestor strigăte feroce și de neînțeles. Aerul agitat de gesturile largi ale lui M., care însoțeau proferările lui lipsite de sens au făcut să se miște imperceptibil micul bec suspendat.
Eram tulburată. Nu prea știam ce să fac. Instinctiv, l-am luat de mână pe M. și i-am mângâiat, fără să scot un cuvânt, antebrațul gol până la cot, de parcă aș fi mângâiat burta unui câine întins pe spate. Am așteptat ca pacientul să se liniștească, să închidă ochii, să se cufunde treptat în somnolență. Pe fruntea soldatului străluceau nenumărate broboane de sudoare. Am scos un prosop mic de bumbac din buzunarul bluzei pentru a-i șterge transpirația. Am stat o clipă lângă M., care părea să se fi întors pe teritoriul său de tăcere.
Am părăsit salonul la căderea nopții.
(…)
6 APRILIE 1945
Două crize violente de delir. Pare că se luptă frenetic cu un dușman când strigă: „Sunt războiul! Șaizeci și cinci! Eu sunt războiul!“ Dar ce înseamnă oare numărul șaizeci și cinci? Gesticulează furios de parcă ar evita niște proiectile. Durata delirului este variabilă. Poate ține un minut sau zece. Dar există o constantă: la final se lovește, în timp ce, cu câteva clipe mai devreme, părea că vede în fața lui un inamic de învins…
(…)
21 APRILIE 1945
Starea de sănătate a lui M. pare să se amelioreze treptat. Vărsăturile și diareea, care erau atât de frecvente la început, devin rare. Mai are puțină febră (37,5 în această seară). Dar asta nu-i nimic în comparație cu temperatura oscilantă care îl obosea enorm până acum două săptămâni. Rămân doar crizele de delir care îl apucă atunci când te aștepți mai puțin și tăcerea încăpățânată din care nu iese niciodată. Îl cunosc de o lună. Dar de fapt nu-l cunosc. Nu cunosc adevăratul sunet al vocii lui și nici, prin urmare, felul lui de a vorbi. Delirul îi denaturează cuvintele și îi desfigurează ființa. Mi-am dat seama pentru prima dată că atunci când ignor vocea – un strop de voce și particularitățile fonatorii – oricui se află în fața mea, imaginea pe care mi-o fac despre el sau ea nu este completă, nici pe departe.
Dar nu disper. Mă duc să-l văd în fiecare zi cu o regularitate constantă, de patru ori, pentru a-i lua temperatura și tensiunea, pentru a-i administra medicamentele, pentru a-i aduce masa, chiar dacă, uneori, pe tavă, nu este decât o bucată subțire de pâine tare și un pic de supă chioară. Și, la fiecare întâlnire, încerc să vorbesc cu el cât mai calm posibil, evitând să-mi exprim cea mai mică urmă de nerăbdare.
(…)
11 MAI 1945
Criză acută de delir în această după-amiază. A strigat, de nu știu câte ori, cu o voce înspăimântătoare: „Eu sunt războiul!“ Din moment ce se zbătea și era de nestăpânit, a trebuit să fac apel la colega mea Toshiko.
(…)
15 MAI 1945
Dimineața a fost tulburată încă o dată de un delir prelungit al lui M. (…) Sunt sigură că a văzut, sau a retrăit, ceva înspăimântător.
(…)
23 MAI 1945
Îi spun invariabil lui M: „Sper că ați avut o zi bună. Vă doresc o noapte bună. Vin să vă văd mâine-dimineață ca în fiecare zi. Pe mâine!“ Mă întorc o dată sau de două ori înainte de a dispărea pe culoarul întunecat, trăgând perdeaua albă aflată pe post de ușă. Cât despre M., el se uită fix în tavan ca fascinat de imagini care sunt proiectate acolo în mod misterios printr-un caleidoscop invizibil, suspendat.
Dar în seara asta s-a întâmplat ceva nou. Când m-am întors după ce m-am ocupat de numeroși alți pacienți, tânărul soldat stătea mut pe marginea patului, semănând cu o ființă fantomatică ce nu cântărește mai mult decât o pană de pasăre. M-a privit plecând. Surprinsă de eveniment, pentru că era un eveniment, m-am întors. I-am văzut pe frunte sudoarea scurgându-se de la marginea părului, picurându-i pe tâmple, prelingându-i-se pe obraji. Nu am spus nimic. L-am ajutat doar să se întindă din nou pe pat. M. a spus în acel moment, cu o voce abia auzită: „Mulțumesc. Noapte bună.“ A fost scurt, dar mi s-a părut că i-am auzit vocea adevărată pentru prima dată. I-am răspuns de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: „Ne vedem mâine, domnule M. Ah, nu, scuze. În mod excepțional, mâine sau poimâine nu vin la spital. Am cerut două zile libere să mă ocup de mama, care este bolnavă. Ne revedem peste trei zile!“ Cred că M. a făcut un mare pas înainte.
31 MAI 1945
Mama a murit pe 25 mai, acum o săptămână. Ce zi blestemată! Ce potop de bombe! Ce câmp de foc! Ce explozii nesfârșite! Și, la final, ce priveliște înfiorătoare! Acel braț mic smuls! Una dintre bombele acelea care cădeau încontinuu a luat-o pe fetița care nu avea nici o vină. Și eu care am aruncat impulsiv, ca pe un șervețel folosit, brațul acela însângerat pe care îl țineam fără să știu! Nici nu m-am gândit să-l îngrop cum trebuie! Ce rușine! Ce rușine! Ce rușine! Mama era moartă când am ajuns acasă…
(…)
3 IUNIE 1945
Mama e moartă. A murit singură, în frică și singurătate. Dacă aș fi plecat acasă mai devreme… Dar ce aș fi putut face sub această ploaie de bombe?… Sunt aici. Dar mama nu mai este. Mă agățăm de munca mea pentru a nu ceda angoasei de a fi singură…
5 IUNIE 1945
Am luat din nou dosarul lui M. Nu mi se pare că a fost bine cât am fost plecată. Înlocuitoarea mea, Toshiko, notează în foaia de observație că pacientul este departe de a-și recupera vorbirea, că este încă zidit în fortăreața tăcerii sale și că nu iese din ea decât pentru a intra într-un mare delir. Strigătele lui feroce: „Eu sunt războiul! Șaizeci și cinci! Sunt eu războiul!“, notează ea, revin ca un refren obsedant.
(…)
11 IUNIE 1945
