Soarele de iarnă este la zenit.
Sabia goală, mândră de irizațiile ei argintii, fălindu-se cu puterea-i ucigașă, îl surprinde pe soldat cu strălucirea sa de foc. Lumina îl orbește; dar, brusc, privirea îi alunecă în densitatea întunecată a unei cerneli negre, de parcă, într-o sală de bal perfect luminată la căderea nopții, o pană de curent te-ar arunca dintr-odată în cel mai profund întuneric.
Picături de sudoare îi curg de-a lungul tâmplelor. Ceva ca o insectă uriașă, cu picioare păroase, sau un șarpe lipicios alunecă în tăcere pe spatele lui transpirat, de-a lungul coloanei vertebrale, pe sub maioul jilav, care îi îmbibă deja vestonul gros de postav. Nu vede nimic. Nu aude nimic. Totul este negru, totul este calm. Dar, brusc, se ivește un cap de bărbat scăldat în sânge și cu părul negru ud de sudoare. Cade în groapă. Ai zice că gura lui schimonosită este pe cale să strige blesteme. Capul descrie o mișcare descendentă, neîncetat repetată și extrem de lentă. Când aterizează pe fundul gropii pentru a nu știu câta oară, ceva masiv se ridică violent în el, de parcă un mamifer marin rămas fără aer pe fundul apei încearcă să iasă la suprafață. Nu se mai poate ține pe picioare. Își cuprinde burta cu ambele mâini pentru a opri înaintarea irezistibilă a valului seismic care îi cutremură măruntaiele. Dintr-odată, vărsături galbene îi țâșnesc prin gură și prin nas.
— Ce te-a apucat, Mizukami? Te-ai albit tot! spune sergentul-major Ashibé cu un zâmbet sardonic. Hai, depinde de tine să dovedești că ești demn de armata Majestății Sale Imperiale! Dă-i drumul!
Pronunțând „Majestatea Sa Imperială“, sergentul-major ia instantaneu poziția de drepți și și-o menține pentru secunde întregi. Un rânjet batjocoritor se ivește din nou pe buzele lui groase, în timp ce, cu ochii pe jumătate închiși, abia vizibili în umbra aruncată de chipiul său galben-kaki, îi aruncă o privire disprețuitoare tânărului soldat.
— Da, domnule sergent-major, răspunde acesta cu o voce pierită.
Strălucirea insuportabilă a sabiei pe care o strânge mâna mare, păroasă a soldatului îi taie răsuflarea. Șase rebeli chinezi legați la ochi, înghițindu-și hohotele de frică, fac imposibilul pentru a-și păstra demnitatea. Tovarășii lor prezenți în număr mare, așezați pe pământ ca zdrobiți de soarele rece și de razele lui ascuțite, adunați în grupuri de cam zece persoane, supravegheați îndeaproape de soldații cu baionetă, nu îndrăznesc să ridice privirea. Nimeni nu scoate o vorbă. Muncitorii chinezi, lăsați singuri, sunt copleșiți de greutatea acestei lumi pline de teroare, o teroare în stare să reducă la tăcere divinitățile supreme.
— La dracu’! strigă sergentul-major cu o voce aspră. Ce mai aștepți, fătălăule? Dă-i drumul! Grăbește-te! Arată-mi că ești un adevărat japonez, un adevărat soldat nipon! Sper că nu ți-ai pierdut sufletul din cauza muzicii efeminate pe care o iubești!
Tot chipul sergentului exprimă un dispreț diabolic. Singur, strâns cu ușa, bietul soldat n-are de ales și scoate sabia lungă de samurai din teacă. Tremurând imperceptibil, mâna dreaptă a soldatului îngrozit înaintează timid, cu o ezitare grea, palpabilă.
— Nu… domnule sergent-major, nu pot… Scuzați-mă… Nu… nu pot… Chiar nu pot, domnule sergent-major… mi-e imposibil să fac asta… nu, sincer, nu este posibil… îngaimă tânărul, cu voce joasă.
— Ce spui, dobitocule? E un ordin! Îți ordon să faci asta! Amintește-ți ce scrie clar în Ordonanța imperială către militari și marinari2. Ordinul unui superior este echivalent cu ordinul Majestății Sale Imperiale. Doar nu o să spui că ai uitat!
Din nou Ashibé, rostind „Majestatea Sa Imperială“ pe un ton de supunere absolută, stă servil în poziție de drepți.
— Nu… domnule sergent-major… nu… nu cred… nu cred că putem face asta… Nu, chiar nu este posibil… Nu am… Nu am dreptul… Nu avem dreptul să facem așa ceva…
— Nu avem dreptul? Spui prostii! Nu ți-am cerut părerea. Îți ordon să execuți! Nu ai dreptul să nu te supui ordinului meu! Aceasta este comanda mea, comanda superiorului tău! Prin urmare, este cea a Majestății Sale Imperiale! În caz contrar, vei fi acuzat de înaltă trădare împotriva esenței sacre a marelui nostru imperiu nipon. Ești conștient de asta?
— …
O tăcere grea se instalează pentru câteva zeci de secunde… Fără să spună un cuvânt, Ashibé apucă mâna dreaptă a soldatului Mizukami și îl obligă să ia sabia lungă, în timp ce doi din subalternii săi îl forțează pe un tânăr insurgent chinez să se așeze în genunchi pe marginea gropii căscate, pe fundul căreia zac două capete tăiate, alături de trupurile lor calde încă, fără îndoială, rostogolite cu câteva clipe mai devreme printr-o simplă lovitură de picior a sergentului-major. Soldatul, renunțând la tot și la sine, tremură din tot trupul.
Brusc, o cortină albă cade peste ochii lui, acoperindu-i. Nu mai vede nimic. Apoi se deschide în el și dincolo de el o peșteră în care răsună sunete multiple și grave, venite de nicăieri sau dintr-un alt loc infinit de îndepărtat: pe un fond de note muzicale ce se preling în surdină, se ridică în curând strigăte de păsări sugrumate, care se intensifică pentru a face loc la final unei succesiuni de trei mârâituri sinistre. Apoi, după o tăcere de patru sau cinci secunde, încep să răsune bătăi de ciocane. Dar nu trece mult și această ciocănire obsedantă e înlocuită de sunete sălbatice asemănătoare horcăitului agonic care emană din botul deschis al unei fiare pe moarte, o avalanșă dezlănțuită de sunete ascuțite deasupra cărora răzbat nenumărate lovituri furioase de ciocan de lemn ca niște bătăi de inimă care nu încetează să se accelereze până la atacul de cord fatal…
— …!
Un țipăt strident zbierându-i numele sfâșie fondul sonor și face să țâșnească sânge roșu aprins pe pânza de un alb orbitor care parcă îi acoperă ochii.
Zdrobit sub greutatea unei ierarhii militare în vârful căreia tronează un prinț divinizat, micul soldat nu poate face altceva decât să se resemneze și să ia în sfârșit arma albă cu o curbură perfect geometrică. Acum o ține cu ambele mâini. O jubilație perversă înflorește pe chipul sergentului-major, care urmărește și cel mai mic gest al infanteristului novice. Acesta se apropie de condamnatul la moarte îngenuncheat pe marginea prăpastiei, care-și înăbușă gemetele de frică în așteptarea execuției. Soldatul, speriat, învârte sabia deasupra capului, închide ochii broboniți de picături de sudoare; tresare. Superiorul, triumfător, îi examinează fața.
— Dă-i drumul…! Arată că ești un adevărat japonez, demn de armata Majestății Sale Imperiale!
Deodată, o VOCE interioară se ridică din adâncul întunericului: „Nu, nu poți face asta, NU TREBUIE… ești OM înainte de a fi japonez… Tu ești în primul rând om, și doar din întâmplare ești japonez… Nașterea ta este pură întâmplare. Nu ai de ce să fii mândru… Dimpotrivă, fii mândru că ești un om, un OM…“
— Hai odată…!
Țipătul sergentului-major răsună iar. Atunci cele două brațe ale soldatului cad cu furie, supunându-se vocii sălbatice a superiorului său. Lama lovește umărul drept al tânărului insurgent. Sângele țâșnește în același timp în care un strigăt monstruos străpunge timpanele călăului.
— Idiotule!
Nefericitul infanterist, țeapăn ca un robot, deschide ochii. O mare tăietură longitudinală, clocotind de sânge purpuriu, îi invadează întreg câmpul vizual.
— Nu reușești fiindcă vezi acolo capul unui om! Spune-ți că nu este decât un pepene verde pe care îl despici pe o plajă3!
Militarul feroce își smulge sabia din mâinile subalternului său îngrozit. Se pune apoi într-una dintre acele poziții pe care le adoptă un samurai în timpul unui duel pe viață și pe moarte, ținând în aer cu ambele mâini arma fatală, și, pe loc, scoate un strigăt de luptă cu o ură nestăpânită. Într-o secundă, capul tânărului chinez cade în groapa mare. Se scufundă în pământul încă noroios după ploile abundente din ajun. Subofițerul victorios, după ce a aruncat o privire de sus spre groapa comună, dă, cu o nepăsare disprețuitoare, o lovitură violentă trupului decapitat, acestui trup îmbrăcat într-o cămașă gălbuie de pânză aspră, acestei mase de mușchi extrem de încordați, cu ambele mâini legate la spate cu o sfoară împletită.
Sergentul-major și soldatul de rangul trei stau față în față. Vestoanele lor sunt mânjite de pete de sânge. Fața subalternului, spuzită de pete roșu-închis, brăzdată de lacrimi și sudoare, s-a albit brusc. Este cuprins de o greață violentă; nu se poate opri să nu vomite tot ce are în stomac, până la ultima picătură de suc gastric amestecat cu bilă verzuie.
În capul soldatului Mizukami răsună din nou cele trei mari bătăi sinistre, acele trei bătăi înspăimântătoare, gata să-i sfâșie timpanele, pe care le auzise cu câteva minute înainte. Vede cu groază o sabie suspendată deasupra lui, o lamă lungă și ascuțită, care strălucește aureolată. Dintr-odată, simte că i se înmoaie picioarele în cizmele lui amărâte: apa noroioasă pătrunde prin talpa de piele de rechin. Alunecă, își pierde echilibrul în același timp în care simte că se duce…
În cele din urmă, soldatul se prăbușește la pământ ca un arbore bătrân devorat de termite.
Brusc, din noaptea cea mai adâncă, izbucnește o muzică puternică, aproape asurzitoare, interpretată de toate instrumentele unei mari orchestre simfonice. Instrumentele de percuție, coardele, instrumentele de suflat din lemn, alămurile, dintre care se remarcă în primul rând trompetele, trei la număr, asigurând o serie descendentă din trei linii melodice ascendente, fiecare alcătuită din trei note răsunătoare, formează apogeul tensiunilor ritmice și emoționale. Dar, deodată, se lasă calmul pe registrul grav al corzilor care cântă în tremolo fortississimo, transformat imediat în pianissimo de parcă ar scoate la iveală un spectacol al dezolării. Atunci se aude, în tremurul timpului care pare să se întindă la infinit, sunetul ca un suspin al unui corn englez care transmite singurătatea soldatului, starea lui de abandon lipsită de speranță. Estompată, conștiința pe jumătate trează, pe jumătate adormită a lui Jun Mizukami rătăcește în imensitatea unui deșert întunecat unde nu se profilează nici o figură umană.
Se trezește tresărind în întunericul cazărmii și în mirosul de sudoare slinoasă ce emană din trupurile bărbaților care dorm în jurul lui. Întins, își aruncă privirea către paturile supraetajate din stânga lui. Nimeni nu se mișcă în liniștea pe care doar câteva mici sforăituri ici și colo o tulbură din când în când. Imaginea oribilă a capului tânărului rebel chinez căzând în groapă revine și îi răscolește inima.
Ce s-a întâmplat după aceea? se întreabă el. 2
Într-o zi din luna mai 1940
Este cald pentru acest anotimp. Trupele germane tocmai au invadat Belgia, Țările de Jos și nordul Franței. Mulțimi de bărbați, femei și copii au părăsit Parisul și împrejurimile și se năpustesc spre sud, spre comunele înverzite, acolo unde există încă o posibilă viață cotidiană, speranță, nopți liniștite urmate de zile punctate cu mici ocupații de viață absolut banală și monotonă pe măsură. Familii, grupuri de bărbați și femei, așezați în șarete încărcate cu valize, genți, obiecte disparate, trase cu greu de un cal de povară asudat, înaintează încet; ciorchini răzleți de oameni, instalați la volanele hârburilor lor, merg puțin mai repede, cu grijă să nu-i lovească pe pietoni. Mulți oameni, de fapt, sunt pe jos, singuri sau însoțiți de copii, împingând un cărucior sau o bicicletă cu boccele mici sau măricele. Văzut de la distanță, întregul formează o paradă impresionantă de vehicule și de siluete negre, asemănătoare cu un cortegiu funerar, cu excepția faptului că strigăte ascuțite și zgomote ciudate răzbat sfâșiind continuu vălul tăcut al naturii înconjurătoare.
În mijlocul mulțimii uriașe, șerpuitoare, înaintează o camionetă veche, neagră, încărcată până la refuz, condusă de un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul cărunt. Este Fernand. Lângă el stă nepoata sa, Anna, o tânără de douăzeci-douăzeci și cinci de ani care își ține burta proeminentă cu ambele mâini, ștergându-și din când în când fruntea cu un șervet mic. Geamurile din față sunt larg deschise. Fernand este doar în cămașă, în timp ce Anna este îmbrăcată într-o rochie largă fără mâneci, albastră cu buline albe, care cu greu îi ascunde sarcina avansată. Părul ei ondulat, castaniu-deschis coboară până la umeri și flutură în adierea brizei.
— Ești bine, unchiule, nu ești prea obosit?
Vocea feminină este clară și melodioasă. Bărbatul se mulțumește doar să dea din cap, lăsând să-i scape cu o voce înăbușită un „nu“ aproape inaudibil. Câteva momente mai târziu, tânăra continuă:
— Drumul e lung… trebuie să te odihnești din când în când…
