— Ei bine, de acum înainte îl vom numi „muzicianul-filozof“! răspunse jovial unchiul ei.
Anna era elevă la École normale primaire5, dar când nu avea cursuri își ajuta unchiul la bistrou. Fernand avea nevoie de ajutor la prânz, când bistroul era mereu plin de lume. Anna servea astfel cu plăcere miercurea și joia, precum și în weekend. Ea locuia la unchiul ei, care o considera fiica lui. Fernand nu avea copii și era văduv de câțiva ani. În schimbul sarcinilor pe care nepoata sa le îndeplinea perfect, îi dădea un salariu care îi permitea să fie independentă de părinții ei, mici fermieri în Aveyron, și astfel să se dedice studiilor în deplină liniște.
Anna își amintea primul ei schimb de cuvinte cu Jun, care nu se limitase la o simplă comandă de la un client către o chelneriță. Studentul la Conservator venise deja să mănânce aici de patru sau cinci ori. Tocmai se așezase.
— Bună ziua. Întotdeauna în același loc. Și tot meniul zilei? a întrebat chelnerița, cu un zâmbet larg.
— Da, vă rog… a răspuns Jun cu o voce caldă.
Urechile i se înroșiseră ușor.
— Astăzi avem cotlet de miel și garnitură de orez cu ciuperci…
Notând comanda în carnețel, ea a continuat:
— Sunteți student la Conservator?
— Da.
— Este instrumentul dumneavoastră?
— Da, e viola mea. Sunt violist… mă rog, sper… să devin unul… într-o zi… Și dumneavoastră… lucrați aici? Vă văd des…
Franceza viitorului violist era puțin ezitantă, dar se înțelegea perfect.
— Da, îl ajut pe unchiul meu. Dar sunt studentă. Îmi doresc să devin institutoare.
— Insti…
— …tutoare. Care predă la școală…
— A, da.
— Vorbiți bine franceza!
— O, nu, mai trebuie să mi-o perfecționez! Învăț de mult timp franceza, de la șase ani, dar franceza este o limbă grea…
— Unde ați învățat-o?
— La Tokyo. Sunt japonez. Mă numesc Jun, încântat de cunoștință.
— Și eu. Mă cheamă Anna.
— Sunt aici pentru doi-trei ani cel puțin. Locuiesc în cartier. Așadar mă veți vedea deseori! Mai ales la prânz!
Așa au făcut cunoștință. Din acea zi, Jun s-a simțit mai în largul lui la bistrou. Anna i l-a prezentat veselă unchiului ei pe tânărul violonist. Unchiul, un munte de om, cu părul cărunt și mustață, blând în ciuda înfățișării aspre, îl plăcea pe studentul de la Conservator care venise dintr-o țară atât de îndepărtată. Chez Fernand a devenit astfel o cantină de familie pentru Jun.
După acest prim contact între tânărul muzician străin și institutoarea în devenire, s-au scurs identic câteva săptămâni, repetându-se gesturi și cuvinte mereu asemănătoare, până în ziua în care un incident a spart această monotonie.
Jun stătea la masa lui obișnuită, cu instrumentul pe podea, lângă perete. A aruncat o privire spre tabla mică atârnată pe perete care anunța felul de mâncare al zilei: Șorici de porc cu linte. Anna a venit la el și a notat comanda, întrebându-l dacă totul este în regulă. Jun i-a răspuns și, în loc să spună doar: „Ce mai e nou?“ sau „Sunteți bine?“, a adăugat: „Și la școală este totul bine? Ce operă literară studiați în acest moment?“ De fapt, hotărâse să-i pună chelneriței o nouă întrebare în fiecare zi, până când această provocare pe care și-o propusese va deveni imposibil de îndeplinit. Pentru el era o modalitate de a-și impune un exercițiu zilnic de franceză.
Câteva clipe mai târziu, un domn cocârjat, foarte bătrân, care mergea greu cu un baston, a venit și s-a așezat aproape vizavi de studentul de la Conservator. Și-a pus bereta pe masă și și-a tras adânc răsuflarea.
Anna a venit. Noul client i-a spus ce dorește cu o voce care de-abia se auzea. Jun era cufundat în lectura unei cărți al cărei titlu putea fi descifrat de cel din fața lui: Jean-Christophe6. Când chelnerița s-a întors cu felul de mâncare al zilei, bătrânul i-a spus cititorului lui Jean-Christophe, cu o voce răgușită, care îngreuna oarecum înțelegerea anumitor cuvinte de urechea unui străin:
— Poftă bună, tinere! Citiți o carte frumoasă!
— A, da? Abia am început-o… Poftă bună și dumneavoastră! a răspuns Jun, intrigat de chipul stacojiu al bătrânului oaspete.
— Mulțumesc, tinere! Jean-Christophe, o, ce carte!
Mormăia. Jun și-a închis cartea pentru a o pune pe masă și a început să mănânce. De la prima îmbucătură, a avut senzația unei arome ciudate, necunoscută până atunci. Cerul gurii se împotrivea gustului de grăsime al șoriciului mestecat. Și-a umplut paharul cu apă și l-a golit imediat. La rândul lui, bătrânul a gustat din vinul roșu pe care tocmai i-l adusese Anna, după ce ciugulise puțin din lintea moale.
Jun își terminase lintea, lăsând deoparte restul din bucata de șorici, când sunetul metalic al unui cuțit căzut pe podea i-a atras atenția. Bătrânul domn stătea aplecat în față peste masă, inert, parcă leșinat, cu ochii pe jumătate închiși, cu brațele atârnând de-a lungul corpului cocârjat. Jun s-a ridicat imediat și s-a dus la el.
— Domnule, domnule, sunteți bine? l-a întrebat el, scuturându-l ușor pe bărbatul cu fața stacojie.
Văzându-l fără putere și fără reacție, Jun s-a speriat. A strigat cu voce tare:
— Este un doctor în sală? Vă rog, avem un bolnav aici!
Un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum gri și pe cap cu melon, a apărut imediat. Avea o geantă mare neagră în mâna stângă. Tocmai sosise la bistrou și luase loc lângă intrare.
— Sunt doctor.
— S-a prăbușit brusc…
Anna a venit în fugă. Fernand, de asemenea. Jun s-a adresat chelneriței:
