Nu aveau altceva de făcut decât să hoinărească pe străzi. Nu au vorbit aproape deloc, de parcă cel mai mic cuvânt ar fi putut altera sentimentul de a fi unul împreună cu celălalt. Nu mergeau; picioarele lor îi purtau din cartier în cartier, din bulevard în bulevard, din stradă în stradă. Rătăceau mână în mână, neștiind încotro să meargă, ca doi copii pierduți în labirinturile unui oraș necunoscut. Totuși după câteva ore de rătăcire, obosiți, au intrat într-un bistrou ca să se odihnească și să mănânce. S-au instalat lângă o fereastră mare, deschisă, care lăsa să intre un aer călduț. Ochii celor doi tineri priveau afară. La ce se uitau oare cu acel aer absent, asemănător cu cel al înțelepților chinezi care admiră luna plină? La ce se gândeau? Siluete de bărbați și de femei treceau alene sau în grabă. O voce aspră i-a scos din reveria lor confuză:
— V-ați hotărât?
— …Nu, nu încă, scuzați-ne, a răspuns tânăra.
— Pentru mine, este simplu. O friptură și cartofi prăjiți, vă rog, domnule, a spus încet violistul, așezând cu grijă cutia instrumentului pe podea.
— Mie nu mi-e foarte foame. Dați-mi doar un croque-monsieur cu o salată verde.
A sosit comanda. Au început să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Tânărul a renunțat destul de repede. Tânăra, după ce a terminat salata, și-a pus cuțitul și furculița lângă sandviciul abia început. Apoi, din senin, l-a întrebat pe însoțitorul ei când va fi convocat la armată.
— Nu știu exact. Dar oricum nu imediat. Voi ajunge în Yokohama peste cinci săptămâni. Și acolo, sunt obligat să fac demersurile necesare… Nu știu dacă îmi vor acorda mult timp înainte de a fi chemat la regiment… Poate mă lasă o vreme în pace… Oficial sunt încă student …
Terminase de mâncat; în zeama roșie se scălda o bucată mare de friptură ațoasă, lângă care rămăseseră câțiva cartofi-pai. A oftat. Se uita pe furiș la chipul întunecat al prietenei lui, care îl privea gânditor.
— Și tu vei pleca la părinții tăi, la țară? Franța a declarat război Germaniei… Te rog să nu rămâi la Paris. Nu ar fi deloc înțelept. Promite-mi că părăsești Parisul cu Fernand cât mai curând posibil…
— Da, îți promit, a răspuns fata cu o voce înăbușită.
A sunat de ora trei. Bistroul era aproape gol. Doar un muncitor într-o haină albastră vorbea cu omul cu voce aspră care, la casierie, număra bonurile de dimineață. Tânărul și-a luat instrumentul. A plătit nota. Cuplul a părăsit bistroul mulțumindu-i patronului care, din spatele tejghelei, le-a strigat: „La revedere, mult noroc!“
— De ce ne spune „mult noroc“? s-a întrebat tânărul cu voce joasă.
— Poate că arătăm ca un cuplu care se confruntă cu probleme serioase, a șoptit prietena lui, schițând un zâmbet pentru prima dată în acea dimineață.
S-au rătăcit de mai multe ori pe străduțe. Plimbările și hoinăreala lor îi duseseră departe de cartierul portului. Așa că le-a luat mult timp să găsească Hôtel de l’Espérance. Când au ajuns în sfârșit, era aproape patru și jumătate. Bătrâna recepționeră era tot acolo. Imediat ce i-a văzut, s-a ridicat să aducă lucrurile tânărului. Apoi s-a întors la locul ei.
— Poftiți cheile camerei dumneavoastră. Camera 201 pentru domnul. Și pentru dumneavoastră, domnișoară, 202.
— Mi-ai luat o cameră? a spus în șoaptă tânăra, surprinsă.
— Da… m-am gândit că e mai bine așa… a răspuns încet tânărul, primind cele două chei de la bătrână.
Au intrat în camera 201.
— Să nu uit să-ți dau lucrurile înapoi, a spus violistul, deschizându-și valiza. A scos o geantă de pânză gri-verde burdușită, pe care i-a întins-o prietenei lui.
— Jun, ascultă-mă, uită-te la mine… nu vrei să rămân cu tine în seara asta?
— …
— Aceasta este ultima dată… înainte ca pentru mult timp…
A urmat un lung moment de tăcere, apoi Jun, a cărui privire întunecată era cufundată în albastrul nemărginit al ochilor prietenei lui, a răspuns:
— Anna, știi foarte bine ce loc ocupi în inima mea. Dar, din păcate, mâine-dimineață ne despărțim pentru o perioadă căreia nimeni, deocamdată, nu îi poate prevedea sfârșitul… nimeni… Mă întorc în Japonia, sunt chemat la război, pe frontul chinez sau în altă parte… Cât va dura? Când se va termina războiul? Voi mai fi în viață?
S-a oprit din vorbit și a oftat adânc.
— E adevărat, suntem în cea mai mare dintre incertitudini… Sper din toată inima să te regăsesc când se va termina războiul… Deja visez la ziua în care vom putea să ne sărutăm ca niște nebuni, fără să ne temem de nimic…
— Mă voi întoarce la tine, Anna… Mă voi întoarce, cu siguranță mă voi întoarce. Să te regăsesc… Nu vreau să mor pe front ca un șobolan înecat… Mă vei aștepta?
— Da, Jun, te voi aștepta… Voi avea răbdare. Îmi vei scrie?
— Da, sigur că îți voi scrie… cât mai des posibil… Vremurile sunt grele și în Franța. Trebuie să te protejezi…
— Îmi vei scrie? Sigur?
— Da. Îți voi scrie.
— Cum îi scrie Cyrano Roxanei în fiecare zi?
— Cyrano? Ce înseamnă?
— Cyrano este un personaj dintr-o piesă… a spus Anna, al cărei chip se colorase cu un zâmbet grațios.
Conversația a continuat neîntrerupt în liniștea camerei 201 fără ca tinerii să observe trecerea tăcută a timpului. Totuși, la un moment dat, și-au dat seama că stăteau pe întuneric, că abia se vedeau. Atunci Anna a aprins veioza de pe noptieră. Becul portocaliu lumina slab chipul lui Jun, pe care ea l-a găsit măcinat de gânduri întunecate. Și-au reluat conversația. Au coborât din nou în adâncul fântânii solitudinii lor comune. Universul s-a contopit cu spațiul înghesuit al camerei de hotel. Viața se micșora pentru a se instala doar în punctul extrem al momentului prezent, când cuvintele celor două suflete se eliberau, își răspundeau, se uneau, pătrundeau unul în celălalt. Au uitat de foame. Au uitat de trecerea timpului. Au uitat noaptea care înainta și se adâncea în liniștea fremătătoare și în aerul mării. 5
Jun și Anna se întâlniseră la Paris cu doi ani și jumătate în urmă. Tânărul violist japonez avea douăzeci și trei de ani. Student la Școala Națională de Muzică din Tokyo, a ajuns la Paris în martie 1937, după patruzeci și cinci de zile de călătorie cu vaporul pentru a studia viola sub conducerea celebrului profesor Maurice Vieux4. Închiriase un mic apartament pe rue Portalis, lângă Conservator, unde mergea în fiecare zi dimineața să ia lecții de la maestru, dar și să exerseze neobosit în singurătatea unei săli de studiu individual. Avea prieteni din diferite țări cu care, mai ales duminica, cânta muzică de cameră. Îi făcea mare plăcere acest mod special de a fi împreună, pentru a forma, ca să spunem așa, un corp de asociați în muzică evoluând împreună. Printre cunoștințele sale din domeniul muzical se număra și o japoneză pe nume Kyoko, care sosise la Paris aproape în același timp cu el pentru a urma cursurile violonistului Boris Kamensky, un emigrant rus care fugise de revoluția bolșevică din 1917. Prin Kyoko, a cunoscut și un tânăr clarinetist rus pe nume Vladimir, care îi devenise ca un frate.
La ora unu după-amiază, Jun lua o pauză pentru a prânzi la Chez Fernand, pe rue de Rome, aproape de Conservator. Era un obicei respectat cu sfințenie. Când intra pe ușa bistroului, Fernand știa că era fix ora unu și zece minute. Jun se așeza în spate, la a doua măsuță pentru doi de lângă ușa bucătăriei. Dacă era ocupată, alegea alta tot în aceeași zonă. Comanda întotdeauna meniul zilei. De aceea Fernand luase obiceiul să strige în direcția bucătăriei, la apariția lui: „A sosit muzicianul-filozof!“
Anunța astfel chelnerița și bucătarul că acesta din urmă trebuia să pregătească meniul zilei pentru tânărul său client fidel.
Anna, chelnerița, a fost cea care folosise prima expresia „muzician-filozof“. Văzându-l trecând pe lângă bistrou în fiecare zi, la aceeași oră, mereu înarmat cu instrumentul lui, ea îl comparase pe studentul la Conservator cu un filozof din secolul al XVIII-lea cunoscut pentru precizia sa de ceasornic.
— Oamenii știau, se pare, în funcție de locul în care îl întâlnesc, cât este ceasul… îi spusese într-o zi Anna lui Fernand.
