Jun s-a strecurat și el. Anna a stins lumina. Camera s-a cufundat în întuneric. Doar lumina chioară de la felinarul din stradă pătrundea prin fanta subțire dintre draperiile roșu-închis care acopereau fereastra. Cele două trupuri s-au contopit într-o blândă îmbrățișare care a durat mult timp. Buzele unuia le-au căutat pe ale celuilalt. Obrajii femeii erau umezi. Limba bărbatului a șters lacrimile care curgeau din ochi ca niște perle înșirate. Nu trebuia să te gândești la viitor. Nu, nu trebuia. Ei se aflau în trecut, în trecutul lor atât de aproape, atât de prezent, încât doreau cu ardoare să-l împiedice să treacă. Trecutul lor care le ocupa în întregime prezentul și care trebuia trăit intens, în puritatea sa incoruptibilă. Da, aveau dreptate să se abandoneze fără rezerve prezentului arzător fără să-și facă griji pentru ziua următoare, pentru că, pur și simplu, ziua următoare, lipsită în acest moment de orice realitate, de orice substanță, nu exista.
Bărbatul s-a dezbrăcat. Femeia și-a dat jos cămașa de noapte. El i-a atins ușor încheietura mâinii, care era complet goală.
— Nu-ți scoți ceasul?
— Nu, nu mi-l scot, nu îl voi scoate niciodată. Pentru că este de la tine. Strălucește ca aurul chiar și în întuneric… ca o stea polară numai a mea…
Cele două trupuri s-au contopit într-o strânsă îmbrățișare fără sfârșit. La capătul nopții, care treptat devenea albastră, Jun a pătruns-o pe Anna pentru a doua oară. Au uitat de ei. Și au uitat de restul lumii.
Când s-au trezit, lumina crudă a dimineții pătrundea în camera Annei prin fanta dintre perdelele roșii. 8
Plecarea era iminentă. Vaporul Hakone-maru, acostat la cheiul Saint-Victor, scotea vălătuci mari de aburi, sunând grav din sirenă la intervale regulate. Mulțimea densă, un amestec insolit de asiatici și europeni, păr negru și păr blond, brun sau castaniu, a început să se risipească. Unii s-au sărutat mult înainte de a se despărți; alții făceau o plecăciune adâncă unul către altul la o distanță mai mult sau mai puțin apropiată. Sunetul sirenei s-a auzit din nou, în timp ce coșul mare scotea fum negru și gros. Era momentul să se despartă.
Printre însoțitorii rămași pe chei, se afla și Jun, purtând în mâna stângă cutia dreptunghiulară a violei, iar în fața lui stătea Anna al cărei păr, răvășit din când în când de o adiere mai puternică a brizei, se învolbura în aer și i se unduia pe umeri. Tânăra a scos din poșetă o eșarfă moale de mătase verde; a împăturit-o într-un triunghi pentru a-și prinde părul.
— Este furoshiki-ul7 pe care mi l-ai dăruit. Îl pot folosi și așa, vezi, a spus Anna, cu un zâmbet printre lacrimi.
— Ești foarte frumoasă.
Jun a mângâiat-o pe Anna pe obraz cu mâna dreaptă. Apoi a sărutat-o lung pe buze pentru ultima oară. Anna a izbucnit în lacrimi.
— Sunt atât de tristă, Jun… Nu știu ce să fac cu această durere care mă sfâșie… Mi-aș dori atât de mult să plec cu tine!
— Da, știu. Și mie mi-ar plăcea să vii cu mine! Dar nu-i nimic de făcut… E război acolo la fel ca aici. Țările noastre nu sunt de aceeași parte a baricadei… Părinții mei sunt bătrâni, le este frică pentru mine, mă așteaptă, au sănătatea fragilă… Mă tem că vor avea probleme cu autoritățile dacă nu mă întorc… În plus, mi s-a dat de înțeles că acesta este fără îndoială ultimul vapor către Yokohama pentru multă vreme de acum încolo… Sunt zdrobit, Anna. Sunt copleșit de o tristețe imensă pe care nu am mai trăit-o vreodată…
— …
— Nu știu când, dar sunt sigur că voi fi trimis pe front undeva… însă nu vreau să mor. Aș vrea să trăiesc pentru tine, pentru noi. Mă voi întoarce la tine când toată prostia astea se va fi terminat… Da, mă voi întoarce… să fii sigură de asta… Mă vei aștepta?
Sirena a sunat din nou. A vibrat cu atâta forță, încât Anna a avut senzația că a fost ridicată în aer dintr-odată. O voce de bărbat a strigat:
— Haideți, ridicăm ancora!
Jun a înțeles sensul fără să știe exact în ce limbă vorbise vocea. Trebuia să se grăbească. Totuși, observând înghesuiala de la îmbarcarea pe pachebot, violistul a rămas în continuare alături de iubita lui. Deodată, și-a băgat mâna dreaptă în buzunarul interior al jachetei cenușii. A scos o fotografie mică și a rupt-o cu grijă în două. A păstrat una dintre jumătăți și pe cealaltă i-a dat-o iubitei lui.
— Vezi, în felul acesta eu voi fi mereu cu tine și tu vei fi mereu cu mine… și într-o zi, ne vom revedea… Mă voi întoarce, Anna. Mă voi întoarce pentru tine… Ne vom întâlni din nou, Anna… Ne vom întâlni din nou… Fii convinsă de asta!
Jun și-a luat iubita în brațe pentru a o îmbrățișa foarte strâns. Și înainte de a-i da drumul i-a șoptit la ureche: „Tu ești regina mea, Anna. Da, regina inimii mele…“ Apoi și-au spus „la revedere“ cu o voce pierdută. S-au uitat lung unul la celălalt. Anna nu vedea chipul lui Jun decât foarte încețoșat printre lacrimile care nu încetaseră să mai curgă. Dar ea simțea în tremurul lichid al acestei imagini întreaga greutate și întindere a lumii pe care o împărtășea cu iubitul ei. Jun însă se frământa în singurătatea lui interioară, întrebându-se dacă va putea supraviețui acestui război, căruia nu izbutea să-i prevadă evoluția și, cu atât mai puțin, sfârșitul. Nu putea decât să evoce bucuria întâlnirilor cu ea, femeia pe care o iubea, și pe care acum trebuia să o lase singură la mii și mii de leghe de frontul pe care va lupta mai devreme sau mai târziu.
Jun s-a smuls în cele din urmă din brațele Annei, care îl ținea de talie. Ceasul auriu de la încheietura prietenei lui, strălucind o clipă în soarele dimineții, i-a atins dureros privirea. Vântul s-a stârnit brusc. Părul Annei flutura delicat pe spate. Pentru o fracțiune de secundă, lui Jun i s-a părut că aude un foșnet de aripi de libelule roșii profilându-se pe cerul crepuscular al unei seri de toamnă: era un sunet blând și pașnic din copilăria lui îndepărtată. Avea un nod în gât și inima strânsă. A pornit în grabă pe pasarela aruncată între chei și vapor. Imediat ce a ajuns pe punte, a căutat-o cu privirea pe tânăra rămasă ca un copac solitar apărut miraculos în mijlocul unui câmp pustiu ca un deșert. A ridicat mâna și, fluturând-o larg dintr-o parte în alta, a strigat câteva cuvinte din răsputeri. Dar Anna nu putea să-l audă, ultimul semnal al sirenei l-a acoperit complet. Hakone-maru se îndepărta încet de debarcader. Anna stătea nemișcată ca o statuie în lumina limpede a acelei dimineți de septembrie. Ochii lui Jun erau orbiți de albul strălucitor al rochiei ei. Silueta lăptoasă însă devenea din ce în ce mai mică. La un moment dat, Anna și-a ridicat brațul spre cer și l-a mișcat foarte încet, ca și cum ar fi urmat balansul pendulului lui Foucault. Jun a făcut la fel.
Câteva minute mai târziu, silueta albă a Annei a devenit aproape invizibilă în imaginea panoramică a portului Marsilia. Mai era ea acolo? Oare acel punct minuscul ca un grăunte de nisip, care îi dădea impresia că se mișcă imperceptibil, nu era ea? Nu era ea cea care continua să-și fluture mâna? Îl vedea și ea la fel cum o vedea el pe ea?
Jun a scos din jachetă jumătatea rămasă din fotografia ruptă și o contemplă, gândindu-se la cealaltă jumătate, pe care i-o dăruise iubitei lui. Câteva clipe mai târziu, a ridicat capul, a privit în direcția portului. Anna nu mai era acolo, fusese înghițită de imensitatea priveliștii mediteraneene.
Nimeni, nimic, nici urmă de ființe umane. Privirii lui i se arăta un peisaj, vastul și luminosul peisaj marin înnegrit uneori de grămezile de nori întunecați.
S-a ghemuit, a deschis cutia instrumentului, a ascuns bine fotografia ruptă sub viola maro-roșcat care strălucea viu în razele blânde ale soarelui de sfârșit de septembrie. Apoi s-a îndreptat spre cabina lui să se odihnească. Voia să doarmă, să se elibereze de toate gândurile întunecate care îl asaltau ca un roi de lăcuste. Dar acestea nu i-au dat deloc pace, nici ziua, nici noaptea.
Astfel a început, în toamna anului 1939, călătoria nesfârșită a lui Jun Mizukami către țara lui natală. O țară căzută pradă nebuniei belicoase, dorinței de expansiune colonială, politicii fanatice a unui stat militarizat care obligă pe toată lumea să urmeze trup și suflet „calea supușilor“ desemnată de împărat, obligând orice rațiune și orice spirit critic să dispară, să tacă pentru totdeauna.
4. Maurice Vieux (1884–1951), violist francez, cu o carieră didactică impresionantă, și compozitor cunoscut mai ales pentru Vingt Études pour Alto (Douăzeci de studii pentru violă).
5. Institut pedagogic care pregătea cadrele didactice pentru învățământul primar. A funcționat între anii 1808–1991.
6. Jean-Christophe, cea mai importantă operă a lui Romain Roland (1866–1944), laureat al Premiului Nobel în 1915. Pasionat de muzică, autorul urmărește destinul și formarea unui compozitor de geniu.
7. Țesătură reutilizabilă folosită pentru a împacheta sau transporta mărfuri și cadouri.
MIȘCAREA A TREIA
Muzica apelor 9
Pe 23 noiembrie 2007, pe la unsprezece seara, o tânără cu părul ondulat castaniu-deschis, de lungime medie, îmbrăcată într-un mantou maro cu glugă, ducând în spate un instrument într-o cutie, a ieșit din Théâtre des Champs-Élysées. Concertul durase mai bine de două ore și jumătate. Ușile de la intrarea teatrului se închiseseră de câtva timp, dar mai erau, ici și colo, mici grupuri de bărbați și femei. Mașinile și taxiurile circulau fără întrerupere pe Avenue Montaigne și prin Place de l’Alma. Autobuzul 80 a sosit imediat. Ea a urcat și l-a salutat pe șofer, care a răspuns cu un semn din cap însoțit de un „bună seara“ zâmbitor. Erau doar câțiva pasageri. S-a dus în spate lângă fereastră și și-a sprijinit instrumentul de perete. Un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu părul cărunt, îmbrăcat într-un pardesiu negru, s-a așezat nu departe de ea. Ținea programul concertului în mâna stângă. A aruncat pe furiș o privire către tânăra pasageră; când a recunoscut o muziciană din Orchestra filarmonică din Paris, pe care tocmai o ascultase cântând, a avut o reacție imperceptibilă de surpriză. A răsfoit paginile programului, ridicând din când în când ochii pentru a o privi pe tânăra care se odihnea cu ochii închiși după concentrarea intensă din timpul concertului, abandonându-se moale pe spătarul scaunului.
Autobuzul urma să oprească în stația Cambronne, când s-a zdruncinat violent. Muziciana, surprinsă, a deschis ochii și a privit în jurul ei. Bărbatul cu părul cărunt i-a spus imediat pe un ton amabil:
— Nu vă faceți griji, e o groapă!
La a doua, șoferul a exclamat:
— Îmi pare rău!
— Mulțumesc… a șoptit tânăra către bărbatul în pardesiu negru.
— Scuzați-mă… sunteți violistă, nu-i așa? Erați chiar în fața dirijorului în seara asta.
— Da, așa este, a răspuns muziciana cu un zâmbet timid.
