— Tu vorbești, cu burta ta mare! Când ajungem acolo, lângă pădure… vom face o scurtă pauză, mulți oameni vor face la fel… răspunde unchiul cu un ton afectuos, ștergându-și și el fruntea cu un șervet uzat albastru-deschis.
În timp ce vorbește, Fernand îndreaptă mașina spre marginea drumului, la vreo cincizeci de metri de pădurea mică.
— Am ajuns deja? întreabă Anna cu îndoială.
El oprește motorul fără să-i răspundă. Apoi își duce palmele făcute pâlnie în spatele urechilor de parcă ar vrea să audă mai bine. Anna se uită la unchiul ei, își ține respirația câteva secunde și îi spune:
— Da, vin avioane… Trebuie să mergem acolo, în pădure! Să coborâm, unchiule!
Pe măsură ce zumzetul imperceptibil al avioanelor de vânătoare, acoperit pentru o vreme de rumoarea neîntreruptă a conversațiilor, devine un huruit din ce în ce mai amenințător, masa umană începe să se miște și să alerge ca un dragon uriaș, hotărât să-și urmărească prada. Refugiul se află la baza micului terasament, după podul care traversează râul lat de aproximativ treizeci de metri. Unchiul și nepoata sa însărcinată se grăbesc să iasă din mașină și se îndreaptă spre pădurice. Ea merge cu pași mărunți și grăbiți, de mână cu unchiul ei, în timp ce pe chipul lui încordat se citește o umbră de îngrijorare. Iuțind pasul, ea se teme să nu cadă. Trebuie să fie extrem de atentă. Oamenii se ciocnesc unii de alții, se înghesuie în busculada generală, care dă naștere în mod firesc la schimburi de insulte, uneori chiar și la lupte mai mult sau mai puțin violente. Fernand și Anna ocolesc doi bărbați care se ceartă chiar în mijlocul podului aglomerat. În cele din urmă sosesc, târâș-grăpiș, de cealaltă parte a râului. Gâfâie ca focile.
Acum se aude foarte clar zgomotul avioanelor de luptă. Cu ambele mâini pe abdomenul proeminent, tânăra ridică privirea spre bolta de azur a cerului. Aproximativ treizeci de puncte negre, plutind la o altitudine ridicată, desenând o formă ciudată, ca a unui stol de păsări migratoare, pornesc brusc într-o coborâre verticală amețitoare. Țipete de alarmă și strigăte de panică se ridică de pretutindeni. Bărbați și femei, dintr-o singură suflare, pătrund unul după altul în pădure, renunțând la tot ce au, la tot ce îi încurcă.
— Cum te simți, micuțo? Trebuie să ne ascundem acolo, sub copaci! Să ne grăbim fără să intrăm în panică!
— Da, vom ajunge acolo, vom ajunge! Trebuie să ajungem acolo!
În momentul în care ei împreună cu multe alte persoane cu care împărtășesc aceeași soartă se strecoară într-un colț al refugiului natural format din stejari falnici care se înalță în jurul lor, aud o explozie infernală de bombe lansate din partea podului de pe care tocmai au venit. Cu urechile acoperite de mâini, sunt acum toți pe burtă, cu excepția femeii însărcinate care, întinsă pe o parte, se ghemuiește parcă pentru a proteja copilul pe care îl poartă în pântec. Toți rămân nemișcați, ținându-și respirația, în timp ce mai multe valuri de atacuri aeriene sunt însoțite, de fiecare dată, de zeci de explozibili aruncați fără milă. O detunătură asurzitoare tocmai a răsunat lângă ascunzătoarea umbrită unde zac câteva zeci de trupuri. După cinci minute nesfârșite ca o eternitate, vuietele bombardierelor se îndepărtează încet, dispărând treptat; și chiar atunci, fără ca nimeni să îl asculte, se aude freamătul vântului traversând pădurea, mângâind cu blândețe chipurile lipite de pământ. Ochii se deschid din nou, mâinile se depărtează de la urechi. Se ridică toți cu o ușurare amestecată cu neîncredere. Privirea unchiului se întâlnește cu cea a nepoatei.
— Ești bine, fata mea?
— Da, dar ce bubuitură înspăimântătoare! Mă dor rău urechile…
— E normal, cu toate bombele astea care au căzut… Sper că nu ți-au spart timpanele… Auzi bine?
— Sunt bine… În orice caz, aud ce îmi spui…
— E cam răcoare aici. Rămâi pe loc, o să-ți aduc jacheta.
Ea privește în jur, în timp ce el se pregătește să se cațăre pe taluzul nu prea înalt pentru a ajunge la mașina abandonată. Pădurea, de acum tăcută, este încă străbătută de fum și nori de praf, dar încet, foarte încet, totul începe din nou să se miște. Masa umană se agită iar; cei care merg pe jos pornesc la pas; motoarele sunt ambalate; cuvintele bărbaților și cele ale femeilor, foarte confuze, scapă iarăși din toate gurile ca piuitul puilor de păsări când se întoarce mama lor cu hrana în cioc. În clipa aceea, strigătul strident al unei femei sfâșie vacarmul înconjurător.
Anna, surprinsă, privește în direcția din care vine strigătul. Fernand, după ce a găsit jacheta de lână a nepoatei sale printre lucrurile rămase în mașină, se întoarce mecanic în direcția urletului. Prin fumul care se risipește treptat, vede o mulțime de bărbați și femei într-o poiană din interiorul păduricii. Dintr-odată, se ridică un zgomot sălbatic, asemănător cu horcăitul unui animal care moare; dar, foarte repede, scade în intensitate în timp ce mulțimea se împrăștie pentru a forma în câteva secunde, de-a lungul drumului, o procesiune înspăimântată și murmurătoare.
Fernand observă că doar nepoata lui rămâne în picioare, nemișcată ca o bufniță, privind spre locul în care, cu câteva clipe înainte, se adunaseră bărbați și femei, atrași de țipătul pătrunzător de-ți îngheța sângele în vine. Se grăbește spre tânăra femeie înmărmurită. La trei metri în spatele ei, o întreabă:
— Ești bine, Anna?
Ea nu se mișcă; e împietrită.
— O, Doamne! strigă unchiul.
Imediat, o ia în brațe pe femeia însărcinată, pentru a o obliga să-și îndepărteze privirea de la capul mutilat de explozie, capul unui bărbat fără corp, căruia nici măcar nu îi poți ghici vârsta. Pe dată, Anna își îngroapă chipul răvășit la pieptul unchiului, el însuși paralizat.
Două ore mai târziu, sunt tot acolo, în păduricea de acum pustie. Fernand a descoperit, la vreo zece metri de cap, în spatele tufișurilor, restul corpului, îmbrăcat într-o salopetă ruptă, îmbibată în sânge roșu-negru. A săpat o groapă cu cazmaua pe care o pusese la plecare într-un colț al camionetei, gândindu-se la grădinăritul care îl aștepta la fratele său, proprietar al unui modest teren în Aveyron. A reușit cu chiu cu vai să reunească capul și corpul și să le așeze în fundul gropii. Acum începe să o umple ca un adevărat gropar.
Se întoarce, ștergându-și fruntea cu mâneca: nepoata lui stă în picioare, cu spatele la el, cu capul lăsat, ochii închiși, de parcă ar fi fost cufundată într-o meditație profundă.
— Așază-te, fata mea; odihnește-te, o să obosești așa, spune unchiul cu afecțiune.
Anna îl ascultă. Se așază. Dar, în fața acestui bărbat ucis cu sălbăticie, încă în viață cu doar câteva clipe înainte, nu se poate abține să nu facă ceva. Pentru acest bărbat care a murit singur, evident departe de casă și de cei dragi lui, dar și pentru unchiul ei care îl îngroapă, neputând să suporte să îl abandoneze în această stare inadmisibilă, ea s-a cufundat firesc într-o rugăciune improvizată, împinsă de forța de neoprit a unui sentiment puternic pe care nu-l putem numi decât compasiune. Asistase la oroarea în forma ei absolută; și o voce interioară se ridică din cel mai adânc strat al inimii Annei pentru a rezista inacceptabilului. Această voce fără voce, fără vibrație sonoră, este mai puternică decât teroarea provocată de imaginea insuportabilă a corpului distrus…
Groapa este acoperită. O cruce improvizată, de dimensiuni modeste, făcută din două ramuri de copac ușor răsucite, stă acum pe o movilă mică de pământ negru, proaspăt săpat. Arată ca mormântul unui cățeluș. Cele două umbre umane, una mai mare decât cealaltă, nu se mișcă. Rămân tăcute și nemișcate minute întregi ca perechea de țărani din tabloul lui Jean-François Millet, Angelus. Apoi, unchiul îi spune nepoatei:
— Hai, hai să mergem, fetițo!
Anna, cu capul înclinat, prins între ambele mâini, nu răspunde. Fernand stă în fața ei. Ea este palidă.
— Nu te simți bine?
— Ba da, ba da…
În clipa în care, ajutată de unchiul ei, se ridică încet, Anna e cuprinsă de un rău violent; mai puțin de jumătate de secundă mai târziu, vomită tot ce poate, o cantitate mare de materie lipicioasă, de parcă ar fi vrut să-și protejeze copilul de toate impuritățile, de parcă ar fi avut nevoie să se purifice de tot ce înghițise înainte, de tot ce avea în măruntaie, până la ultima picătură de suc gastric. 3
25 mai 1945, Tokyo
Ayako e tânără. Lucrează la Spitalul militar din Tokyo ca infirmieră. În acea zi, și-a luat concediu suplimentar pentru a o îngriji pe mama ei, țintuită la pat de aproape o săptămână, bolnavă de febră tifoidă. Nu a mai fost la serviciu de două zile. Febra mare care nu coboară și care epuizează pacienta în vârstă de cincizeci de ani o îngrijorează pe fiica ei. Ayako și-a dus mama la un medic de la spitalul unde lucrează. Acesta, îngrijorat de epuizarea pacientei, i-a recomandat un nou medicament, rar prescris în această perioadă de penurie generală.
Ea pleacă de acasă pe la zece și jumătate pentru a face rost de acest nou medicament. La unsprezece și jumătate, trece pe la farmacia Spitalului militar, apoi face niște cumpărături în cartierul Toyama. Ținând în mâna stângă o sacoșă de pânză de in în care se află niște alimente și plicul cu prețiosul remediu, se grăbea acasă. E trecut de amiază. Locuiește în Nogata, în districtul Nakano, cu mama ei văduvă; aici închiriase o casă modestă de lemn, acoperită cu un strat de carton gudronat, ca majoritatea celor locuite de oameni mai săraci. Ia trenul spre Shinjuku. Coboară la Nakano, merge spre Nogata. Atunci aude un zumzet surd, amplificându-se pe cerul senin. Din noiembrie, Tokyo a fost ținta bombardierelor B29. Pe 10 martie, orașul a suferit un raid devastator: întreaga jumătate de est a capitalei a fost incendiată în ziua aceea. Ne-am putea imagina cu ușurință, pornind de la viziunea apocaliptică a distrugerii, amploarea pagubelor umane și materiale. Au trecut două luni de atunci. Ea își amintește, cu furie înăbușită, declarația prim-ministrului Kuniaki Koiso: „Pagubele sunt minime, trebuie să luptăm în continuare pentru apărarea orașului Majestății Sale Imperiale.“
În mai puțin de un minut, bâzâitul devine amenințător. Ayako se oprește și scoate din geantă o glugă de molton pentru a și-o pune pe cap; apoi își continuă drumul, iuțind pasul. Când ajunge la capătul bulevardului Nakano mergând spre nord, face stânga pentru a intra pe bulevardul Waseda. Deodată, răsună sirena de avertizare a unui raid aerian. Zgomotul avioanelor de luptă gata să-și arunce bombele devine atunci asurzitor. Ayako ezită. Să se adăpostească pe o alee, între două case? Sau ar trebui mai degrabă să-și continue drumul, înfruntând pericolul, pentru a ajunge cât mai repede posibil la mama ei? Dar, chiar în momentul în care își pune această întrebare, este distrasă de vederea unei fetițe de șapte-opt ani, purtând o glugă de protecție, îmbrăcată într-un monpé, un fel de pantaloni largi de bumbac bleumarin, strânși la gleznă – ținută impusă tuturor persoanelor de sex feminin de către autoritățile guvernamentale și militare. Pare pierdută în mijlocul trecătorilor înspăimântați care se agită în toate direcțiile de parcă ar fi prizonieri căutând cu disperare să evadeze dintr-un castel labirintic în flăcări. Fără să mai stea pe gânduri, Ayako aleargă la fetiță.
— Ce faci aici? Unde sunt părinții tăi?
Dadadadadadadadadada! Bababababababababa!…
Zgomotul infernal al zecilor de bombardiere care zboară pe cerul jos ca niște monstruoase insecte otrăvitoare o împiedică pe copila speriată să audă ce i se spune și să înțeleagă cuvintele pe care Ayako i le strigă cât poate de tare.
Fetița începe să plângă în loc să-i răspundă. Ayako repetă întrebarea. Copila își întețește plânsul.
