— Don Quijote? Cartea lui Cervantes?
— Nu, nu cartea, poemul simfonic al lui Richard Strauss care povestește aventurile cavalerului spaniol. Din câte mi-a spus, el alesese la început vioara, dar când a descoperit această lucrare a lui Strauss a decis să opteze pentru violă. Îl înțeleg, ah, cât îl înțeleg! Un violoncel interpretează rolul lui Don Quijote, în timp ce rolul lui Sancho Panza e interpretat de un violist. Este absolut magnific! E un vis pentru un ucenic violist ca mine… și, bineînțeles, și pentru toți violonceliștii în devenire! La final, Don Quijote se întoarce în satul natal, își amintește trecutul și… moare. Și acolo, muzica interpretată de violoncel este incredibil de frumoasă. De fiecare dată când o ascult, mi se umplu ochii de lacrimi…
Tânărul muzician a lăsat fraza în suspensie. S-a așternut tăcerea. Părea că se cufundase într-o viziune la care nimeni în afară de el nu avea acces. Anna și-a întors privirea către unchiul ei de parcă ar fi vrut să-i comunice un gând secret. Apoi a rupt liniștea timid, puțin stânjenită.
— Și… fiica lui s-a întors?
— …Da. A fost surprinsă să mă vadă în compania lui. I-am explicat ce s-a întâmplat și atunci ea mi-a spus că nu este prima oară… Era tulburată, dar în același timp liniștită pentru că, sincer, domnul Jean era bine! Asta a fost. Acum, trebuie să mă întorc la școală.
— Mă duc să vă aduc lucrurile. Dar… înainte să plecați, nu vreți o cafea? V-o ofer… și prânzul de astăzi, nu-i așa, unchiule?
— Ah, aproape că am uitat… Monsieur Jean m-a rugat să vă dau asta.
Era suma pe care bătrânul le-o datora pentru prânzul la bistrou. Fernand i-a servit un pahar de vin roșu unui client de la bar, apoi a venit în grabă spre nepoata lui și spre studentul la Conservator.
— Da, astăzi sunteți invitat… Cât despre bătrânul domn, rezolvăm data viitoare…
— Sunteți foarte amabil… Vă mulțumesc foarte mult pentru generozitate.
— Dumneavoastră sunteți cel generos! Haideți, stați jos o clipă! Vă aduc o cafeluță.
— Mulţumesc… Anna.
— Este absolut normal, Jun.
Acceptarea veselă a tânărului client a adus un zâmbet senin pe chipul chelneriței, care a roșit ușor. Accentul necunoscut și intonația cântată a străinului păreau să deschidă un spațiu sonor cristalin în contact cu vocea de soprană a viitoarei institutoare, o voce suavă și siderală pe care muzicianul nu o remarcase până atunci.
După ce și-a terminat cafeaua, Jun și-a luat instrumentul și s-a îndreptat spre ieșire. Anna l-a urmat. Ajunși afară, l-a întrebat:
— Și ce piesă aveți acum în pregătire… dacă nu sunt indiscretă?
— Simfonia concertantă de Mozart. Este o operă absolut magnifică. Ați ascultat-o?
— Nu… din păcate.
— Atunci, dacă se întâmplă să o interpretez într-o bună zi, veți fi prima mea invitată!
— E adevărat?
Și-au strâns mâna. Anna a simțit o căldură neașteptată în palmă. Jun, la rândul său, a fost surprins de senzația de fragilitate care emana din mâna subțire a chelneriței.
S-au despărțit. Anna a privit cum tânărul se îndepărtează. A rămas așa, în fața intrării, până când studentul la Conservator avea să o ia la dreapta, ca apoi să dispară din câmpul ei vizual. Chiar înainte de a intra pe mica stradă perpendiculară, Jun s-a întors. Ea era încă acolo, suplă ca o domnișoară din picturile lui Watteau, îmbrăcată într-o rochie de lucru verde deschis, strânsă în talie, care îi lăsa genunchii la vedere. El i-a făcut semn cu mâna. Anna i-a răspuns și ea.
— Deci a plecat? a întrebat-o Fernand pe nepoata lui, care se îndrepta spre el visătoare. 7
Orașul era cufundat într-o noapte adâncă. Nimic nu tulbura tăcerea întunecată, nimic nu întrerupea curgerea tăcută a timpului. Jun și Anna rămăseseră în camera 201, pe care doar lampa mică așezată pe noptieră o lumina slab. Vorbiseră mult timp, fără să se întrerupă, despre trecutul lor comun, scurt, dar intens, precum și despre viitor, acea lungă perioadă de timp care urma să vină și care îi făcea să tremure din cauza caracterului său imposibil de prevăzut. În loc să meargă undeva să ia cina, amândoi preferaseră să se închidă în camera lor mică de hotel și să se hrănească cu vorbele ființei iubite. Nu voiau să-și risipească timpul; dimpotrivă, doreau să se închidă în spațiul minuscul ocupat cu căldură de corpurile lor așezate unul în fața celuilalt. Trecuse de miezul nopții, fără îndoială. Nu se auzea nimic decât, din când în când, sunetul pașilor discreți ai celor care se întorceau sau vocile bărbaților și ale femeilor care își șopteau „noapte bună“ pe hol înainte de a se duce la culcare.
Anna s-a ridicat.
— Se face târziu, a spus ea cu un ton ezitant. Ar fi bine să ne culcăm, Jun. Mâine trebuie să ne trezim devreme.
— Da, ai dreptate, trebuie să ne trezim devreme mâine-dimineață. Vaporul pleacă la opt și jumătate.
Vocea lui Jun tremura. Se uita la iubita lui din spate.
— Ne vedem mâine, Anna.
— Noapte bună, Jun, a răspuns ea încet.
Părea îngrijorată. Buzele i se mișcau imperceptibil; un mic semn de nerăbdare îi apăruse pe chip. A schițat câțiva pași timizi spre ușă, dar s-a oprit hotărâtă, întorcând ușor capul spre stânga de parcă n-ar fi îndrăznit cu totul să se întoarcă: îi era teamă să-și vadă iubitul persistând în atitudinea lui rațională.
Jun ducea o luptă disperată cu el însuși pentru a se abține să-și împiedice iubita să ajungă în camera ei de vizavi. Ea a deschis încet ușa. A ieșit și a închis-o la fel de încet.
Jun s-a prăbușit.
S-a întins pe pat. Somnul nu a venit. I se părea că aude respirația celei care doarme sau care nu reușește să adoarmă, la fel ca el, întinsă pe patul ei înghețat de răcoarea nopții, la câțiva metri de al lui. Se răsucea încontinuu de pe o parte pe alta. Era măcinat de gânduri triste. Două ore mai târziu, era tot cu ochii deschiși, țintuiți în tavan. Încercase chiar două metode de a adormi, din copilărie, care funcționau de obicei: să numeri până la infinit, sperând că vei ajunge să uiți să numeri, căzând în brațele lui Morfeu, sau imaginându-ți un cal care străbate în goană câmpia, până când devine un punct microscopic la orizontul crepuscular. Nici una, nici cealaltă nu au fost eficiente. Somnul a refuzat să vină.
Jun a întins brațul pentru a aprinde lampa mică. Ceasul pe care îl pusese pe noptieră înainte de a se strecura în așternuturi arăta ora două și patruzeci și trei de minute. S-a ridicat. A deschis ușa camerei. A zărit sub cea de la 202 o rază de lumină care strălucea ca o sabie lucitoare în întunericul negru al holului. A bătut cu degetul mijlociu al mâinii drepte. În liniștea absolută, acest mic ciocănit i-a răsunat în urechi ca zgomotul unei furtuni îndepărtate. Întunericul a fost despicat brusc de ușa care s-a deschis.
— Eu nu dorm. Pot… pot… să intru?
— Nici eu nu dorm. Dacă suntem doi, poate reușim să adormim.
— Da. Poate…
Jun a intrat. Anna s-a băgat din nou sub pătură.
— Vino!
