— Nu poți sta acolo singură, micuța mea, e prea pericu…
Dadadadadadadadadada! Bababababababababa!…
Un al doilea val de zgomote insuportabile ale bombardierelor o împiedică pe infirmieră să-și termine fraza. Mecanic, mâna tinerei o prinde pe cea a fetiței rătăcite.
— Nu te pot lăsa aici… Vii la mine acasă. Îi vom căuta pe mama și pe tata după… Bine?
Fetița continuă să țipe din răsputeri. În schimb, infirmiera se gândește la propria mamă care, luptând cu o febră persistentă, trebuie să fie moartă de îngrijorare în urletul înnebunitor al sirenelor de alarmă. Totuși, alungând imaginea obsedantă a mamei întinse pe futon-ul subțire, pătrunde pe o străduță îngustă și întunecată, trăgând-o pe copilă de mână. Infirmiera și fetița sufocată de lacrimi se refugiază sub copertina unei barăci, rezemându-se ghemuite de peretele de lemn smolit. Ayako așteaptă, ținându-și răsuflarea, în timp ce fetița, la rândul ei, își potolește plânsul, cu ochii la protectoarea mută. Câteva minute mai târziu, sirenele se opresc. Lui Ayako i se pare că a revenit calmul. Privește copila care s-a oprit din plâns și care se uită drept în ochii ei, cu teamă și parcă uluită de apariția miraculoasă a unei salvatoare. Ayako îi zâmbește și strânge mâna micuței în a ei.
— Te iau acum la mine acasă. Și apoi vom merge să-i căutăm pe mama și pe tata. Nu vom alerga, dar ne vom grăbi, bine?
Fetița, calmată, dă din cap.
— Hai să mergem!
Dând semnalul de plecare, infirmiera se ridică brusc și începe să pășească hotărât. Într-o mână ține sacoșa de pânză de in, în cealaltă, mâna rece și ușor tremurătoare a fetiței. Cele două umbre, una înaltă, cealaltă mică, se află iar pe bulevardul Waseda; în câteva minute vor face dreapta pentru a se apropia de casă. Este drumul cel mai scurt. Merg de-a lungul unui șir de barăci, toate la fel de negre. Infirmiera și fetița înaintează una lângă alta, ca o fiică împreună cu mama ei, care nu ar lăsa-o o clipă din mână, dar gluga de molton legată de gâtul tinerei o împiedică pe aceasta să vadă copila. Doar mâna ei îi simte prezența prin mâna mică a fetiței care o ține pe a ei. Ayako abia așteaptă să ajungă acasă. În ce stare își va găsi mama? Își imaginează teama sau mai degrabă spaima care pesemne pusese stăpânire pe bolnavă în ciuda minții ei încețoșate de febra ridicată. Trebuie să-i administreze medicamentul cât mai repede posibil. Și dacă sirenele încep din nou să urle? Va trebui să se refugieze împreună cu mama în adăpostul antiaerian. Dar cum o să facă asta singură? Inima frământată și mintea tulburată o fac să grăbească pasul. Simte rezistența mâinii mici; are impresia că trage din ce în ce mai tare greutatea corpului micuț al fetiței.
Mai au două sute de metri de parcurs… De câteva clipe, Ayako aude din nou un bâzâit continuu pe cer. Brusc, sirenele de avertizare se declanșează. O să se întețească… Încă două sute de metri! Trebuie să ne grăbim… Vom ajunge la timp, înainte de atac… înainte ca aceste blestemate de bombardiere B29 să împroaște cu flăcările iadului… O, Doamne, deja? Sunetul avioanelor de luptă, care i se părea destul de îndepărtat cu o clipă în urmă, se apropie cu fiecare secundă. Cât de înspăimântătoare sunt aceste monstruoase păsări ale morții în coborârea lor orbitoare! Cu capul în jos, privirea în pământ, tânăra femeie își continuă totuși mersul hotărât, fără să încetinească pasul. Copila o urmează cu greu.
Mama lui Ayako, la auzul zgomotului puternic al bombelor căzând departe și foarte aproape, se zbate într-un delir halucinatoriu provocat de febră. Văzând acoperișul casei prăbușindu-se peste ea, scoate un strigăt de groază și se întoarce pe futon, dorind să-și protejeze fiica pe care o crede întinsă lângă ea.
Ayako tremură. Imagini îngrozitoare se insinuează împotriva voinței ei în spatele pleoapelor. Este asaltată de o viziune: aceea a casei, cuprinsă de flăcări, și a mamei, întinsă pe jos. I se pare că aude strigătele repetate ale bolnavei, și asta o înnebunește de îngrijorare. Dar, în același timp, aude în adâncul inimii și murmurul vocii sufocate, dar ciudat de calme a mamei, care se înalță ca dintr-o gaură de întuneric. Nu, nu se poate, nu este drept să moară așa, în starea asta! Când se va termina acest război blestemat? Dacă va continua, toată lumea va muri! Toată lumea…
Deodată, un zgomot infernal, de o violență nemaiauzită, i-a sfâșiat timpanul și, în același timp, un val cumplit de căldură i-a ars fața în ciuda glugii de protecție pe care o purta. Dar nici nu s-a clintit. Are în minte un singur gând: să se întoarcă acasă, să vadă din nou chipul mamei, chiar dacă este palid, chiar dacă este crispat de durere, chiar dacă este răvășit de convulsii. Grăbește pasul fără să acorde nici cea mai mică atenție la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Cu toate acestea, un al treilea sau al patrulea val de B29 zboară deasupra orașului cu un bâzâit continuu. Câteva zeci de bombe incendiare tocmai au fost aruncate. Se pare că peștii aerieni gigantici care plutesc într-un acvariu uriaș în aer liber își împrăștie dejecțiile cu o dezinvoltură suverană.
Încă o sută cincizeci de metri, își spune infirmiera, când o a doua explozie, mai puternică decât prima, cutremură pământul de sub picioarele ei. Se clatină. O fracțiune de secundă mai târziu, aproape că a fost luată pe sus de o masă enormă de aer fierbinte, mai puternică decât rafala celui mai formidabil taifun pe care l-a trăit vreodată până atunci; este îngrozită la ideea că bombele care se prăbușesc și mai aproape sunt mult mai rele decât această undă de șoc. Îi este frică, dar știe că este încă în viață și trebuie să reziste fricii cu orice preț. Mai merge cincizeci de metri spre vest, în direcția Koenji. Nu știe dacă mai sunt și alți oameni care rătăcesc ca ea prin fumul negru care întunecă orizontul. Ajunsă în capătul unei străduțe, face dreapta pentru a intra pe ea. Își vede apoi în depărtare, dincolo de un nor de fum, casa intactă, dar amenințată de flăcările care îi devorează vecinii, de care este despărțită din fericire de un teren viran ocupat în fiecare zi, cu excepția alertelor, de copii veseli care joacă baseball. O echipă de pompieri voluntari este la datorie pentru a ține cât se poate sub control incendiul devastator. La vederea acestui spectacol de coșmar, mărește pasul. Atunci, și numai atunci, gândul i s-a oprit brusc asupra mâinii ei, care nu o slăbise din strâmtoare pe cea a fetiței. Și își dă seama că brațul copilei nu mai trage, că este ușor ca o crenguță de piersic în floare. Întorcând capul ușor într-o parte, Ayako își privește înfricoșată mâna. Aaah! Scoate un strigăt de groază amestecat cu uimire capabil să străpungă zidurile infernului. Ea ține bine mâna fetiței, dar numai mâna de la capătul brațului ei smuls. Trupul copilului a zburat undeva. O, Doamne! Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Unde s-a dus? Instinctiv, tânăra, îngrozită, încearcă să scape de acest braț însângerat. Dar acesta nu vrea să-i dea drumul la mână, chiar dacă acum nu-i mai e de nici un folos. Reușește în cele din urmă să se desprindă de mânuța care se agață de ea de dincolo de moarte. O cuprinde un fel de nebunie. Se prăbușește la pământ țipând, începe să plângă de durere și de furie, de o durere și o furie care o copleșesc și o scutură din cap până în picioare. Hohotele de plâns o îneacă. Un bărbat care ducea două găleți cu apă trece pe lângă ea. O ajută să se ridice. Bombardierele B29 încep să se îndepărteze.
Când Ayako ajunge în sfârșit acasă, flăcările sunt pe cale să se stingă, pentru că nu mai au aproape nimic de ars. Pompierii stau așezați pe pământ, pe terenul viran, epuizați de efortul lor zadarnic. Îngrozită, infirmiera se întoarce în direcția străduței de pe care a venit. Nu am întrebat-o cum o cheamă! își spune, și nici nu m-am gândit să păstrez brațul pentru a-l îngropa! Doamne, ce rușine! Ești o nemernică! O idioată! Ce rușine! Ce rușine!
Se întreabă dacă să nu meargă imediat pe urmele ei. Dar, după un moment de ezitare, decide să se ducă acasă. Mama ei este acolo, întinsă, la câțiva pași de locul în care s-a oprit nemișcată ca o sperietoare de ciori. Deschide ușa glisantă care face să sune micul clopoțel atașat la pragul de sus. Strigă cu o voce puternică, exagerată:
— Tadaïma! (M-am întors!)
— …
Mama nu reacționează. Fixează tavanul cu o privire îngrozită, cu fața crispată; este moartă.
Tânăra se scufundă într-o toropeală de noapte abisală.
Nu și-a revenit decât două zile mai târziu, atunci când a venit medicul de la Spitalul militar care îi prescrisese medicamentul pentru mama sa. Știind că infirmiera locuiește în Nogata, îngrijorat de absența ei neanunțată, a trecut pe la ea pe acasă.
Când Ayako își vine în fire, află că pe 25 și 26 mai întregul cartier Nogata și împrejurimile sale au suferit bombardamente intense, că trupuri mutilate, cadavre carbonizate acopereau pământul, că spitalele și dispensarele au fost ticsite de răniți cu plăgi mai mult sau mai puțin grave, dar că, în ciuda acestui spectacol dezolant, radioul național a difuzat de-a lungul întregii zile declarația oficială a Cartierului General Imperial care a avut tupeul să vorbească despre caracterul neglijabil al pagubelor suferite în timp ce incita întreaga națiune la întărirea unității, precum și la un nou elan de curaj pentru a lupta cu inamicul pe viață și pe moarte.
2. Ordonanța imperială către militari și marinari (1882) cerea loialitate absolută față de Împărat din partea fiecărui membru al armatei nipone. Era obligatoriu ca toți soldații să învețe pe dinafară întregul text. Împreună cu Ordonanța imperială asupra Educației (1890), adresată tuturor supușilor japonezi, formează baza ideologiei naționale a Imperiului Marii Japonii. (N. a.)
3. Suika Wari – despicarea pepenelui –, joc estival japonez.
MIȘCAREA A DOUA
Ultima zi 4
Au ajuns la Marsilia în lumina dimineții unei zile de la sfârșitul lunii septembrie 1939, după o noapte întreagă petrecută în trenul care venea de la Paris. Era în ajunul plecării ultimului pachebot care trebuia să-l ducă pe tânăr înapoi în portul îndepărtat Yokohama.
Abia dacă aveau douăzeci și patru de ore la dispoziție. Vorbeau puțin. Fiecare, în loc să-și mărturisească teama de viitor, se retrăsese înfrigurat în tristețea și neliniștea lui solitare. Ideea de a se plimba prin orașul pe care nu-l cunoșteau nici măcar nu le-a trecut prin minte. Erau uluiți de trecerea timpului, timpul care se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidră, timpul care dispărea inexorabil, minut de minut, secundă de secundă. Doar un soare strălucitor, cum nu erau obișnuiți să vadă la Paris, le înveselea puțin inimile grele la gândul despărțirii lor apropiate și inevitabile.
Au căutat mai întâi un hotel pentru a petrece noaptea. Curând au găsit unul modest, dar curat, nu departe de port. Se numea Hôtel de l’Espérance. Când tânărul a început să completeze formularul de înregistrare, însoțitoarea lui a întrebat-o pe doamna bătrână de la recepție dacă poate merge la toaletă. Aceasta i-a răspuns scurt:
— Pe culoar în dreapta, doamnă… sau domnișoară.
— Domnișoară, a răspuns imediat tânăra.
S-a întors. Tânărul i-a spus recepționerei că ar vrea să-și lase valiza mare și rucsacul până se întorc după-amiază. Ea a răspuns că nu are de ce să-și facă griji, le va pune în camera din spate.
— Ați prefera să luați instrumentul cu dumneavoastră?
— Da, doamnă. Nu mă despart de el.
— Aveți dreptate. Este o parte din dumneavoastră, nu-i așa? Am un văr violonist. Este la fel; vioara îi e precum umbra, nu-l părăsește niciodată. Sunteți violonist?
— Nu, sunt altist, doamnă.
— Ah, ar fi trebuit să ghicesc, având în vedere dimensiunea cutiei…
Pe buzele ei a apărut un aer de satisfacție.
— Să vă întoarceți pe la ora trei. Camerele vor fi gata.
— Am înțeles, doamnă. Pe curând.
