— Vă mulțumesc mult pentru acest extraordinar concert.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră… Dar trebuie să mărturisesc că am avut un trac nemaipomenit înainte de a urca pe scenă…
— Ah, tracul!
— A fost primul meu concert cu solo de violă… a adăugat muziciana râzând.
— Ei bine, nu vă faceți griji. A fost splendid Sancho Panza interpretat de dumneavoastră! Felicitări!
— Mulțumesc, sunteți amabil.
— Mi-a plăcut mult și simfonia lui Șostakovici. Nu o mai ascultasem. Ce muzica excepțională! Cu ce forță evocă masacrele din 9 ianuarie 1905! Dar ce blândețe și ce alinare în mișcarea a treia, când violele cântă acea melodie de o frumusețe care îți taie răsuflarea! Am aflat multe lucruri citind programul, este foarte bine făcut, știți…
Bărbatul cu părul cărunt vorbea cu o volubilitate veselă, nu își ascundea emoția care îl copleșise ascultând simfonia compozitorului rus.
— Da, într-adevăr, este o muzică incredibilă. E plină de lucruri surprinzătoare!
— Mi-a făcut și o impresie stranie pentru că, foarte ciudat, această muzică a intrat în rezonanță cu o carte pe care tocmai am terminat-o de citit…
— Chiar așa?… Trebuie să cobor, a spus tânăra cu un aer preocupat, ridicându-se.
Și a adăugat, în timp ce își strecura brațele pe sub curelele husei instrumentului:
— Vă mulțumesc, domnule, pentru această conversație.
Autobuzul a încetinit. A ajuns la Convention-Lecourbe. În picioare, în fața ușii, violista se pregătea să coboare.
— Poftiți!
Bărbatul cu pardesiu negru i-a întins un ziar împăturit în opt.
— Acolo veți găsi un articol despre cartea în cauză.
— A, da? Mi-l dați?
— Da, l-am citit deja. Cartea se numește Urechea vede, ochiul ascultă…
— Interesant. Este un titlu care stârnește curiozitatea!
— Lectură plăcută și mult succes în continuare!
Rămas singur în autobuz, sexagenarul și-a reluat pe îndelete lectura programului concertului. Parcurgând „Analizele și Comentariile“ dedicate lui Don Quijote, i-a venit ideea să consulte ultimele două pagini ale programului, unde apărea lista completă a muzicienilor orchestrei. În fruntea pupitrului violiştilor, a citit: „Marie-Mizuné Clément, șefă de partidă – violă din 15 octombrie 2007“.
Într-adevăr, e șefă de partidă de puțin timp, și-a spus el.
Bărbatul în pardesiu negru a închis programul și s-a ridicat. Autobuzul 80 a ajuns la capăt de linie: Porte de Versailles. A coborât mulțumindu-i șoferului. Apoi a dispărut în noapte. 10
Mizuné dormise buștean. Era întinsă pe spate: corpul ei desena forma ideogramei chinezești (
), „mare“. Se simțea complet eliberată de oboseala concertului. Și-a luat telefonul de pe noptieră: era trecut de opt. Nici un mesaj important, doar anunțuri. Atunci s-a întins îndelung, apoi s-a ridicat pentru a activa deschiderea jaluzelelor electrice. Lumina dimineții, încă puțin timidă, a intrat oblic în cameră. Ieșită din lumea nocturnă în care coborâse fără agitație sau tulburare până în profunzimile somnului perfect liniștit, auzea acum pasajele solo pentru violă din Don Quijote pe care le cântase în ajun alături de violoncelistul Yo-Yo Ma, care îl incarna maiestuos pe rătăcitorul Cavaler al tristei figuri. Opera grandioasă a lui Richard Strauss, la care lucrase luni la rând pentru acest concert, devenise într-un fel coloana sonoră a existenței ei.
Și-a pus halatul. A intrat în bucătărie, și-a făcut cafea și două felii de pâine prăjită. Fredona melodia remarcabil de cantabilă a lui Sancho Panza în momentul discuției lui cu cavalerul din cea de-a treia variațiune a lucrării. Odată cafeaua cu lapte gata și tartinele unse cu unt și gem, s-a așezat, cu tava de mic dejun, la masa rotundă de lângă fereastra mare care se deschidea spre balconul însorit. Se bucura de o stare profundă de bine: nu doar că tocmai trăise o experiență muzicală foarte puternică cu Don Quijote de Strauss și Simfonia a unsprezecea a lui Șostakovici, dar, pe deasupra, și-a asumat cu succes responsabilitatea ca șefă de partidă a Orchestrei filarmonice din Paris. Gândindu-se la compozitorul rus și la muzica lui, și-a amintit de ziarul împăturit pe care, cu o zi în urmă, i-l dăduse domnul în pardesiu negru, în drum spre casă. S-a dus să-l caute în poșeta lăsată pe dulăpiorul de la intrare. Fusese atât de epuizată după concert, încât bărbatul cu părul cărunt și articolul lui îi ieșiseră complet din cap.
Mizuné a despăturit ziarul. Și-a pus ochelarii cu ramă fină de titan. Era Le Monde des livres de vineri, 23 noiembrie, ziua concertului. Pe prima pagină, în partea de jos, i-a atras atenția un titlu cu litere mari, „Muzica rezistă provocărilor istoriei“. O mică fotografie a copertei cărții prezentate era inserată în centrul articolului. L-a citit în întregime în câteva minute, dintr-o suflare: mâna stângă, ținând aproape de gură prima felie de pâine abia începută, era perfect nemișcată. În cele din urmă, căzută pe gânduri, a ronțăit bucata de pâine punând ziarul înapoi pe masă. S-a gândit apoi la bărbatul în pardesiu negru și la legătura pe care o făcuse între această carte și Simfonia a unsprezecea a lui Șostakovici, Anul 1905. Lamentația sfâșietoare cu care începe cea de-a treia mișcare, adagio, intitulată „Memorie veșnică“, acest cântec pianissimo dureros, interpretat de violele la unison îi revenea în minte. Cât de emoționant era acest pasaj care se cânta în surdină, pe fundalul murmurelor de violoncel și contrabas! Mizuné simțise că ochii i se umplu de lacrimi, dar reușise să și le rețină în timpul concertului sub privirea extaziată a dirijorului. A urmat începutul prodigios al simfoniei, acel moment inaugural în care muzica depășește tăcerea pentru a-i sublinia toată profunzimea: cele patru harpe care dau semnalul de pornire și care te cufundă imediat în liniștea adâncă a dimineții care domnește peste Piața Palatului din Sankt Petersburg; corzile în surdină care înaintează încet și creează astfel o atmosferă tensionată și îngrijorătoare; nostalgia trompetei pe care cornul o preia câteva clipe mai târziu într-o tonalitate întunecată; cele două flaute care introduc al doilea cântec, mai vesel; contrabasurile care reiau același motiv, parcă pentru a anunța prezența subterană a violențelor în pregătire; viorile care, preluându-l, îl transformă într-un bocet sfâșietor; în cele din urmă, și mai presus de toate, micile bătăi repetate obsesiv ale timpanelor, care întăresc premoniția tulburătoare a unei tragedii însângerate. Astfel, în cele din urmă, acest mic dejun luminos și senin a împins-o pe Mizuné în torentul muzicii lui Șostakovici, de parcă ar fi ascultat un radio interior, fremătând toată de amintirea proaspătă și inalterabilă a concertului din ziua trecută. Muzica a ajuns la evocarea masacrelor din Duminica Roșie, și Mizuné a fost în mod firesc condusă să își amintească scena extraordinară a scării de la Odessa din filmul Crucișătorul Potemkin unde, în versiunea restaurată din 1976; această muzică însoțea succesiunea planurilor cu o forță uluitoare.
Când și-a terminat micul dejun, soarele era deja sus pe cer. S-a pregătit să iasă pentru cumpărăturile săptămânii.
După ce a terminat de făcut cumpărăturile, ca întotdeauna, a trecut, trăgându-și căruciorul pe jumătate umplut, pe la librăria ei preferată, Le Livre d’Or, situată pe rue Saint-Lambert. Era aproape amiază. În magazin, două doamne în vârstă cercetau raionul cu noutăți. Philippe, librarul, un bărbat la vreo cincizeci de ani, era la casă, cu ochii lipiți de ecranul computerului. Auzind ușa de la intrare deschizându-se, a ridicat privirea și i-a zâmbit cald noii cliente.
— Ce mai faci, Mizuné? A ieșit bine aseară?
— Cred că da. Oricum, sunt mulțumită…
Philippe i-a venit în întâmpinare. S-au sărutat pe obraji.
— Mi-ar fi plăcut foarte mult să vin, mai ales că a fost o seară specială pentru tine …
— Dar știu că nu aveai cum… Ce mai face Mathilde? a întrebat Mizuné.
— Mulțumesc, e mai bine, a răspuns cu o voce puternică librarul. Cu toate medicamentele care i s-au prescris, ar trebui să fie…
— Stai liniștit, va fi bine!
Philippe a continuat vesel:
— Așadar… Don Quijote al lui Yo-Yo Ma a fost mulțumit de scutierul său! a schițat librarul un zâmbet malițios.
— Ei…
A urmat un moment de tăcere.
