— …Cred că da, a răspuns muziciana, întorcându-i un zâmbet puțin stânjenit, dar strălucitor.
— E bine, mă bucur pentru tine.
Mizuné s-a aplecat apoi în față, a scos din căruciorul de cumpărături un ziar destul de mototolit împăturit în opt, cel pe care îl citise cu două ore mai devreme în timp ce lua micul dejun. L-a desfăcut și i-a arătat fotografia cărții.
— Philippe, ai auzit de această carte?
Librarul și-a scos ochelarii pentru a cerceta fotografia de aproape și rândurile pe care pe care ea i le indica.
— Ah, bineînțeles că o știu! Excepțională! Îți va plăcea mult pentru că este vorba despre muzică și mai ales despre un muzician… Dar, atenție, nu este tocmai o carte despre muzică, departe de asta. Aș spune că este un roman care urmărește să zugrăvească portretul unui muzician puternic zdrobit de violența Istoriei… Este înrolat în armată, este adus în situația de a asista și chiar de a comite atrocități, dar în situațiile-limită cu care se confruntă și care l-au pus la grele încercări face totul pentru a nu-și pierde sufletul, cu riscul de a înnebuni…
Philippe luase cartea de pe masa centrală, dintr-un colț puțin îndepărtat de noutăți, din spatele celor mai bine vândute titluri, și se lansase deja, așa cum se întâmpla adesea, într-un comentariu personal pasionat pe care nimic nu părea a-l putea opri. Cele două doamne, atrase atât de frumoasa voce de bariton a librarului, cât și de exprimarea sa plăcută și persuasivă, s-au apropiat de tânăra clientă.
— Dar trebuie să mă opresc aici… Restul vei descoperi singură. Nu vei regreta, pot să te asigur!
— Pare palpitant! Despre ce carte vorbiți? a întrebat una din cele două doamne.
— Aceasta, doamnă, a răspuns librarul, ridicând exemplarul pe care încă îl ținea în mână.
— Urechea vede, ochiul ascultă este un titlu interesant, a murmurat ea.
Philippe i-a întins cartea lui Mizuné; apoi a luat un alt exemplar pentru a-l oferi doamnei evident seduse de prezentarea lui entuziastă.
Philippe a strecurat cartea într-o pungă mică de hârtie.
— Când o vei termina de citit, o să discutăm despre ea dacă vrei. Să vii la noi acasă, bine?
— Cu plăcere! Va fi o mare bucurie să o revăd pe Mathilde. Mulțumesc, Philippe, la revedere. Să ai o zi bună!
— Eu îți mulțumesc. Pe curând!
Mizuné a părăsit librăria, ducând punguța pe mâna stângă și trăgând căruciorul de cumpărături cu mâna dreaptă. Se grăbea să ajungă acasă. 11
După prânz, Mizuné a lucrat aproape trei ore consecutiv pentru următorul concert, în mica sală de muzică fonoizolată. Apoi a luat cina în timp ce se uita la știrile de la televizor. În plin sezon muzical, nu avea deseori ocazia să-l deschidă. De altfel acesta era surghiunit într-un colț al sufrageriei, ascuns de o perdea, arătând clar locul pe care îl ocupă în viața lui Mizuné. În acea seară se discuta despre înmulțirea atentatelor teroriste nu doar în Orientul Apropiat, ci și în Europa occidentală. Prezentatoarea sublinia că unda de șoc din 11 septembrie 2001 a fost extraordinară și că teroarea provocată de asasinatele în masă de la Madrid din martie 2004 și de la Londra din iulie 2005 exista în continuare acolo, intactă, pentru a ne aminti că ordinea mondială a intrat definitiv într-o fază de destabilizare geopolitică. Mizuné și-a întrerupt masa pentru un moment, tulburată de imaginile care defilau pe micul ecran, una mai oribilă decât alta. Câteva clipe mai târziu, ea a închis brusc televizorul. Tăcerea a revenit în apartament. De fiecare dată când întâlnea acest tip de evenimente intolerabile, care dezvăluiau cruzimea de care putea fi capabilă umanitatea, se întrista, fără să știe exact de ce, de parcă ar fi afectat-o personal. Atunci, adeseori, îi revenea în minte amintirea îndepărtată, dar vie a unei dureri violente simțite prima dată când văzuse Noapte și ceață8, împreună cu tânăra ei mamă.
După ce a pus farfuriile în mașina de spălat vase, și-a făcut un ceai de mușețel. A așezat cana pe măsuța de cafea ovală. Apoi s-a dus să ia cartea cumpărată de la Livre d’Or, pe care o lăsase pe pian, în sala de muzică. Răsfoise câteva pagini din primul capitol, dar își interzisese să se apuce de lectură pentru a se concentra asupra lucrului la piesele programate pentru următorul concert. Acum putea în sfârșit să se dedice cărții. S-a instalat pe canapeaua portocalie. Mai întâi a luat o primă înghițitură de ceai.
Pe coperta bleumarin, titlul era tipărit cu caractere mari. A dat repede pagina de gardă și pagina de titlu și a început să citească. Se va opri din lectură șase ore mai târziu. De la început, a fost izbită de o scenă de o violență extremă:
Un militar, o namilă de vreo treizeci de ani, cu barbă, stă în picioare lângă un butoi plin cu apă. În mâna dreaptă are o sabie lungă de aproximativ un metru. El aruncă o privire în fundul unei gropi uriașe proaspăt săpate, unde zac două corpuri și două capete tăiate. Militarul scoate un pătrat mare de pânză albă din buzunarul vestonului și își șterge, de la gardă până la vârf, sabia care strălucește cu o sclipire stranie…
Noaptea înainta în tăcere. Abia se auzea adierea vântului de iarnă foșnind frunzele platanilor care se ridicau drept spre balconul apartamentului ei. Mizuné era absorbită de lectură: ochii ei, lipiți de fiecare pagină, devorau cuvintele care curgeau, frazele care se desfășurau, paragrafele ce-și luau zborul. La un moment dat, s-a ghemuit, și-a îmbrățișat genunchii. Îi era puțin frig. A întins mâna dreaptă spre cana pusă pe masa ovală. Ceaiul de mușețel era rece. A așezat cartea jos, pe cele două pagini deschise, și s-a dus în camera ei să ia o jachetă groasă de lână albă. Odată întoarsă pe canapea, a continuat să citească în tăcerea nopții adânci. Deseori era vorba în carte despre muzică clasică. Personajul principal era un muzician japonez care trăise ultimii ani, foarte întunecați, ai războiului sino-japonez. Pentru el, muzica trebuia să poată da seama de ororile și nebunia de care umanitatea era capabilă fără scrupule. Bărbatul în pardesiu negru avea dreptate, se gândi Mizuné. Irezistibil, anumite fragmente din Simfonia a unsprezecea a lui Șostakovici, pe care acum o cunoștea profund, s-au făcut din nou auzite rând pe rând în urechea ei interioară: trecerea brutală de la prima mișcare calmă la a doua mișcare tumultuoasă; de la seninătatea dimineții din „Piața Palatului“ până la evenimentele violente din „Duminica Roșie“, culminând cu masacrul sângeros exprimat cu putere prin folosirea frenetică a instrumentelor de percuție: timpane, toba mare, cea mică, gongul, marimba…
Era aproape ora două dimineața când Mizuné a ajuns la ultimul paragraf al ultimei pagini, un paragraf format dintr-o singură frază lungă:
Astfel voi păstra mereu în mine această muzică ce răsuna neîncetat în mintea lui; îmi voi aminti mereu de frumusețea vibrantă a motivului final în trei note, un motiv de o simplitate complet mozartiană care coboară din cer ca un mesaj fosforescent trimis de un înger cu aripile întinse și care apoi se întinde în spații ca o rugăciune universală lipsită de divinitate, de religie, de frontiere, o rugăciune fără cuvinte a sufletelor rătăcitoare; voi trăi în ea, așa cum ea va trăi în mine, mult, foarte mult timp, cu amintirea acestui om care s-a străduit, până la marginea prăpastiei, să nu cedeze fanatismului stupid și distrugător, a acestui om de neuitat prin bunătatea, prin umanitatea lui, care a traversat cu demnitate această incalificabilă zonă de catastrofă care este RĂZBOIUL.
Ea s-a culcat. Întinsă sub plapumă, a rămas perfect trează. Simfonia lui Șostakovici îi revenea în minte. Auzea sunetele sumbre de violoncel și contrabasuri care intrau maiestuos, preluând pe rând tema principală a primei mișcări: „La-la-la-la-la-la-la-li-la-li-la-laaa, la-li-la-laa, la-lala…“ Tulburată de cuvintele amestecate cu muzica, nu reușea să adoarmă. După o jumătate de oră însă, treptat s-a afundat în fântâna adâncă a viselor, unde frazele pe care tocmai le citise, pe de o parte, și muzica pe care o cântase cu o zi înainte, pe de alta, se împleteau și se ciocneau continuu.
A doua zi dimineață, când s-a trezit, și-a sunat mama pentru a-și anunța vizita. 12
— Aș vrea să-mi vorbești despre Nanou, mamă, a spus Mizuné din senin.
Agnès a fost surprinsă să-și audă fiica folosind diminutivul numelui mamei ei, Anna. Trecuse o eternitate de când nu îl mai rostise, și-a spus.
— Ei? De unde acest interes brusc pentru Nanou? De asta ai venit să mă vezi?
— Nu numai… Nu te-am văzut de câtva timp, mamă…
— Când a fost ultima oară?
— Am venit să petrec aici prima jumătate a lunii august…
— Așa este. Ce repede fug zilele, suntem deja în decembrie…
Mama a căzut pe gânduri.
— Deci ce vrei să știi despre Nanou? A trecut o veșnicie de când am vorbit despre ea împreună…
Agnès locuia singură într-o casă veche puțin în afara orașului Brive-la-Gaillarde, la patru ore și jumătate de Paris cu trenul. Mizuné se ducea să petreacă weekendul la ea o dată la două sau trei luni.
Mizuné începuse să pregătească cina.
— Dar, mai întâi, să o luăm cu începutul, totuși… Așadar primul tău concert a decurs bine!
— Da, mamă, a mers bine… Sunt ușurată. Primul meu concert ca șefă de partidă, nu a fost nimic care…
— Sunt foarte fericită pentru tine. Dacă nu ar fi fost lumbagoul acela urât…
