— Dar ce-are a face Nanou cu toate astea?
— Mamă, cine a fost de fapt tatăl tău? Poți să-mi spui din nou ce știi despre el?
— Un muzician japonez, în plus, violist, pe care Nanou îl cunoscuse în timpul războiului. Era student la Conservatorul din Paris când l-a întâlnit. S-au îndrăgostit unul de celălalt, dar au fost nevoiți să se despartă în 1939, pentru că el a trebuit să se întoarcă în țara lui… pentru că era război, înțelegi… Cred că îl chema Jun… Și-au promis că se vor reîntâlni după război… Nanou a așteptat întoarcerea bărbatului pe care îl iubea. Cred că și-au scris o vreme. Apoi însă nu a mai dat nici un semn de viață… Atât știu.
— Da, exact ce mi-ai mai povestit, și cam asta am avut în minte când am citit romanul…
Mizuné a băut câteva picături de vin în timp ce privea în gol.
— Nanou când a murit exact? Nu-mi amintesc…
— În 1946. Un cancer fulgerător, din câte mi s-a spus… mulți ani mai târziu de altfel… Era încă o mamă tânără. Eu aveam doar șase ani. Îți dai seama?
— La urma urmei, nu ai multe amintiri despre mama ta.
— Nu am, așa este. E trist să nu-ți cunoști nici tatăl, nici mama…
— Ai fost imediat luată de fratele bunicului tău, nu?
— Mai întâi chiar de bunicii mei, dar destul de curând de fratele bunicului, Fernand, „Granton“, așa cum l-am numit mai târziu… Îți amintești? Ce om minunat a fost Fernand! Într-un fel, el este tatăl meu… a spus Agnès pe un ton tandru. Ceea ce știu despre Nanou și… despre tatăl meu japonez am aflat de la el.
— Da, înțeleg, nu se putea altfel…
— El a fost cel care o numea pe mama mea Nanou… cu tandrețe, când îmi vorbea despre ea…
Privirea lui Agnes s-a pierdut în gol.
— Fernand l-a cunoscut pe tatăl tău…
— Da, desigur, se pare că venea să mănânce în fiecare zi la bistroul unchiului. Așa a cunoscut-o Nanou. Era studentă, dar își ajuta unchiul…
— Fernand este cel care ți-a sugerat prenumele meu… Mi-ai spus asta, dar nu-mi amintesc când. Eram foarte mică încă…
— Da, așa este. Avea peste optzeci de ani când te-ai născut. A studiat japoneza în fiecare zi, în ciuda vârstei înaintate… A luat chiar lecții cu un profesor! Imediat ce s-a pensionat, a început să învețe limba japoneză. O adevărată pasiune! Cu siguranță era legat de amintirile pe care le păstrase despre tatăl meu… Era o minte deschisă, foarte curios, avid de cunoaștere. Când a aflat că așteptam un copil, a sărit în sus de bucurie. Și peste câteva zile sau câteva săptămâni mi-a spus, foarte emoționat, că pregătise două propuneri de prenume pentru copil, una, de băiat, cealaltă, de fată.
— Ai fost de acord, nu?
— Da. Propuneri de la unchiul Fernand, de ce nu? Nu vedeam nici un inconvenient în asta… În ziua în care te-a văzut, mi-a spus despre ideea lui de a-ți da un prenume compus, care să evoce cele două orizonturi culturale, francez și japonez… Marie-Mizuné. „Mizu înseamnă «ap㻓, mi-a spus el, „vine de la numele tatălui tău, pe care îl chema Mizu-kami, în timp ce né înseamnă «sunet», sunetul care răsună. Corespunde unei ideograme pe care o regăsim în cuvântul muzică, în japoneză. Deci este o fetiță al cărei nume este sunetul apei sau muzica apei, ce zici… Îți place?“. Am fost cucerită imediat. Astfel că te cheamă Marie-Mizuné… Dar care este relația dintre toate astea și cartea ta?
— Ei bine, mă întreb dacă nu este vorba despre tatăl tău… și puțin despre Nanou.
— O, Doamne! 13
Cina, încetinită de o conversație densă și susținută, durase mai mult decât de obicei. Noaptea înainta cu pași de felină. Acum, stăteau una lângă cealaltă pe canapeaua portocalie în formă de L, așezată în mijlocul sufrageriei, bine luminată de un lampadar curbat, o lampă suspendată, precum și o veioză aflată pe un secreter lipit de peretele de lângă fereastra mare.
Agnès i-a oferit fiicei sale un ceai de plante pentru a încheia seara. Când s-a întors cu o mică tavă rotundă pe care erau așezate două căni și un ceainic, Mizuné i-a spus direct:
— Vezi tu, mamă, această carte spune povestea unui tânăr muzician japonez care sosește la Paris în 1939 pentru a studia la Conservator cu Maurice Vieux…
— Este cineva celebru?
— Ah, da, a fost un mare violist francez al vremii. Tânărul japonez întâlnește o franțuzoaică; se îndrăgostesc unul de celălalt; dar trebuie să se despartă din cauza războiului…
— Corespunde cu ceea ce ți-am spus…
— Da, absolut… După întoarcerea lui în Japonia, la început și-a continuat studiile, dar, până la urmă, a fost mobilizat și trimis în China… Cea mai mare parte a cărții este dedicată vieții lui de soldat. Și tocmai prin fragmentele din jurnalul său, destul de mult citat, ai impresia că pătrunzi în lumea lui interioară.
— Cum se numește personajul?
— Nu este numit… este desemnat pur și simplu prin litera M. Tânăra de care este îndrăgostit, la fel. Este numită F. Fără îndoială că autorul a preferat să nu le precizeze numele, nu atât pentru a le ascunde identitatea, cât mai degrabă să se folosească de forța anonimatului pentru a da poveștii lor o dimensiune universală…
— Poate că este o ficțiune… spuse Agnès.
— Este posibil… În orice caz, se citește ca un roman. Dar nimic nu împiedică un roman să spună adevăruri. Sau, mai degrabă, există adevăruri care pot fi transmise doar prin ficțiune…
Mizuné s-a gândit la puterea muzicii, acea forță incontestabilă pe care anumite opere o au de a transmite adevărul unui sentiment, al unei situații, al unei epoci…
— Ceea ce mă intrigă, a continuat muziciana, este că autorul acestei cărți se numește Otto Takosch…
— Nu este prea japonez, nici francez, de altfel…
— Nu… E mai degrabă germanic… Autorul o fi atunci german… sau austriac? s-a întrebat Mizuné în șoaptă. Am căutat puțin pe internet, dar nu am găsit nimic despre el. Poate fi normal, tocmai a debutat… Sau vrea să rămână discret…
— Un autor german care scrie povestea unui japonez… De ce nu? Totul este posibil în domeniul imaginației!
Pendula a bătut ora unsprezece. Când a unsprezecea lovitură a lăsat liniștea să se instaleze din nou, Mizuné a întrebat-o pe mama sa:
— Există acasă lucruri care i-au aparținut lui Nanou?
