Rezultatele analizelor lui M. se îmbunătățesc. Răspunde când vorbesc cu el. Putem avea o conversație de acum, chiar dacă se limitează la un schimb destul de formal. L-am întrebat cum se simte. Mi-a răspuns cu o voce clară că e bine…
(…)
16 IUNIE 1945
M. este mai bine. Mă bucur să-l văd progresând pe calea spre vindecare. Momentele de absență sunt din ce în ce mai puțin frecvente. De la întoarcerea mea, a avut o singură criză majoră de delir. Dar a revenit brusc în după-amiaza asta. A fost violentă. Și a durat mult. Cuvintele și propozițiile sunt întotdeauna aceleași. Spaima și teroarea pun stăpânire pe el și îl cufundă într-o altă lume, într-o altă temporalitate. Ca de obicei, l-am îmbrățișat strâns pentru a-l liniști. Tremura și plângea ca un copil îngrozit de un coșmar.
În jurul orei patru și-a recăpătat calmul. Am putut avea o conversație destul de normală, aproape plăcută. Și-a luat chiar libertatea de a se plimba pe holuri și, de asemenea, puțin afară.
(…)
21 IUNIE 1945
Pentru prima dată, M. mi-a adresat câteva cuvinte fără ca eu să-i pun mai întâi o întrebare. Asta chiar mi-a făcut cu adevărat plăcere. În pauza de prânz, stând la masa mare de pe culoar, vizavi de camera infirmierelor, îmi mâncam gustarea, bento. M. a trecut și s-a oprit. Simțind prezența cuiva, mi-am ridicat privirea. A schițat un zâmbet. L-am întrebat dacă totul este în regulă. Atunci mi-a spus din senin că aflase de la Toshiko că îmi pierdusem mama de curând. Am fost foarte surprinsă de acest interes brusc pentru viața mea personală.
(…)
26 IUNIE 1945
Am avut o conversație destul de lungă cu el. Mi-a povestit puțin despre viața lui. Mi-a vorbit despre studiile sale muzicale, despre instrumentul lui făcut de un anume Suzuki, despre șederea în Franța și despre vizita lui în Manciuria. Am observat că în momentul în care a rostit cuvântul Manciuria, cuvintele nu i-au venit cu ușurință. Se bâlbâia, bolborosea, tremurând. Transpira în timpul ăsta, deși încă nu era atât de cald… În sfârșit a tăcut… L-am readus la tema muzicii. Atunci a devenit mai vorbăreț. Și-a amintit de un prieten clarinetist rus pe care îl întâlnise la Paris; acesta din urmă îl familiarizase cu muzica unui compozitor rus contemporan. E un nume complicat, nu l-am reținut. M. era complet diferit când mi-a povestit despre șocul emoțional pe care îl trăise în 1944, chiar înainte de a fi înrolat în armată, citind o partitură foarte recentă a acestui compozitor, trimisă de la Moscova de prietenul său rus, întors la fel ca el în țara natală. Aveam impresia în acel moment că se află în altă parte. Privirea lui era îndepărtată, întoarsă într-un punct aflat alături de fața mea. Dar strălucea, animat de o sclipire întunecată și de un elan impetuos, ca un om însetat care prinde viață bând dintr-o ploscă umplută cu apă proaspătă. Nu-l mai văzusem niciodată atât de pasionat… Aveam în fața mea un muzician, cineva care părea să absoarbă în tăcere energie vitală dintr-o succesiune de note impalpabile pe care nimeni din cameră nu le putea auzi…
(…)
7 IULIE 1945
A avut iar o cădere. Un delir puternic a pus stăpânire pe el chiar după prânz. Nici o criză violentă ca asta timp de trei săptămâni. Nu văd ce ar fi putut-o declanșa…
Sfârșitul războiului este încă departe? Războiul s-a încheiat în Italia. Odată cu sinuciderea lui Hitler, Germania a capitulat. De ce continuă această țară un război care îi pare lipsit de sens oricui dispus să vadă realitatea în față? De ce vrea să atace țările vecine? Această țară, călăuzită, se pare, de voința divină a Prințului nostru Suprem, este infailibilă? Cu toate acestea, s-a împotmolit în acest angrenaj de operațiuni militare fără sens: de la Guadalcanal la Imphal, de la Imphal la Saipan, de la Saipan la Iwo Jima… nimic nu a putut opri nebunia mașinii de război. Și astăzi oamenii din Okinawa sunt într-o suferință de nespus. În spatele cuvintelor curajoase și excesive ale Cartierului General Imperial, se poate ghici o realitate sângeroasă… Chiar vor înalții demnitari să ne conducă către „sinuciderea onorabilă a sute de milioane“? Armata ar distribui cianură celor care o vor pentru orice eventualitate… Ce oribil! De fapt, nu ar trebui să spun astfel de lucruri… Dar am ajuns la capătul răbdării…
(…)
18 IULIE 1945
E mai bine, cred. Ce-i drept, are adesea momente de absență, în care nu reacționează la întrebările mele, dar nu a delirat de ceva vreme. Îi țin pumnii… Când cade în acea stare de apatie, ce se întâmplă cu el? Se pare că s-a închis într-o lume a lui, betonată cu ziduri de tăcere…
(…)
25 IULIE 1945
Surpriză! Mi se destăinuie. Mi-a povestit despre anii săi fericiți la Paris, despre pasiunea cu care studiase viola la Conservator cu un profesor extraordinar, despre prietenii săi muzicieni, despre prietenul său rus Vladimir, despre o japoneză pe nume Kyoko, despre bucuria muzicii pe care o trăise din plin cântând împreună cu ei muzică de cameră… În cele din urmă, mi-a povestit despre întâlnirea lui cu o franțuzoaică la bistroul unde mergea să mănânce în fiecare zi la prânz… Mai întâi a descris relația lor ca pe o prietenie profundă… cu o oarecare jenă, e adevărat, dar când a menționat la final ultima lor zi în Franța și, mai ales, despărțirea lor definitivă în portul unui oraș mediteraneean, nu a ezitat să folosească cuvântul „dragoste“… I-au venit lacrimile în ochi, irezistibil, în ciuda efortului pe care-l făcea să se abțină… Dar de ce mi-a povestit toate astea, dintr-odată? De ce?
(…)
6 AUGUST 1945
Informații oferite de Cartierul General Imperial: o bombă de tip nou a fost lansată la Hiroshima. Pagubele sunt „destul de însemnate“. Starea lui M. este satisfăcătoare… Mi-aș dori doar să aibă puțin mai multă poftă de mâncare. (…) M-a întrebat dacă ziarele vorbeau despre „bombă de tip nou“…
9 AUGUST 1945
O altă bombă de tip nou a explodat pe cerul din Nagasaki. Cartierul General nu spune un cuvânt despre asta. Se pare că această a doua bombă este tratată ca un eveniment obișnuit…
11 AUGUST 1945
Cotidianul Asahi dezvăluie că „bombele de tip nou“ sunt de fapt bombe atomice… Nu am văzut încă nici o fotografie, dar există zvonuri despre imagini de infern care depășesc orice imaginație… M. și-a exprimat dorința de a citi știrile. I-am dat ziarul pe care îl primim la spital.
(…)
15 AUGUST 1945
La amiază, Majestatea Sa Imperială a vorbit la radio. Este sfârșitul războiului. La spital l-am ascultat cu toții, îngenuncheați pe pământ, atât personalul, cât și bolnavii. Nimeni, cred, nu îi auzise vocea până atunci. Era o voce nazală stranie, lipsită de emoție, ireală, de dincolo de mormânt, care îmbina cuvinte de neînțeles într-un discurs obscur pe care, fără îndoială, nimeni nu l-a priceput cu adevărat. În orice caz, mi-a fost greu să înțeleg sensul cuvintelor rare pe care Majestatea Sa Imperială le-a pronunțat în mod ciudat. Abia după intervenția imperială, când cineva de la radio a explicat în japoneză normală semnificația a ceea ce tocmai fusese spus de Majestatea Sa, am înțeles în sfârșit cu certitudine înfrângerea și capitularea Japoniei. Eram în camera infirmierelor cu colegele mele. Am auzit în jurul meu zgomot de suspine înăbușite. Dar, în ființa mea, am simțit o ușurare imensă. Gata cu raidurile aeriene, cu bombardierele B29. Influențată de plânsetele celorlalți, am simțit o emoție din interiorul meu urcând până în gât. Dar nu era nici întristare, nici disperare… Era o ușurare, o relaxare a tuturor mușchilor încordați… De acum gata cu bombele! am strigat pe ascuns.
(…)
M-am dus să-l văd din nou înainte de a pleca acasă. Stătea pe pat, cu fața spre fereastra larg deschisă. Respira adânc în aerul răcoros al serii. Când i-am șoptit la ureche: „Războiul s-a terminat. Nu vor mai exista sirene de avertizare. Mâine va fi vreme bună. Vom putea privi cerul…“, M. s-a uitat la mine cu o privire absentă, îndepărtată, goală… Când i-am spus: „La revedere și ne vedem mâine!“, a schițat începutul unui zâmbet și, câteva secunde mai târziu, a adăugat cu o voce reținută și imperceptibil tremurândă: „Mulțumesc că ești aici, mulțumesc pentru tot…“
23 AUGUST 1945
Am văzut fotografii făcute la Hiroshima la scurt timp după ziua fatală. Este oroarea absolută… De la începutul acestui război interminabil, câte vieți – mă gândesc la toate viețile, indiferent de naționalitatea lor – au fost zdrobite, anihilate, aruncate ca niște șobolani ciumați?… Ce ne așteaptă dincolo de această devastare? Se va ridica țara din acest abis pe care l-a săpat singură în câteva decenii?
Fenomen incredibil: oamenii care, înainte de 15 august, comparau cu ură America și pe aliații săi cu demonii și fiarele feroce, repetând cu voce tare sloganul Cartierului General Imperial, „Onorabilă sinucidere a sute de milioane de supuși japonezi“, s-au schimbat complet într-o clipă; au devenit cei mai buni prieteni ai americanilor! Nu înțeleg această metamorfoză instantanee!…
[NEDATAT]
M. este mai bine. Mi-a vorbit pentru prima dată despre dorința lui de a-și atinge instrumentul…
(…)
29 SEPTEMBRIE 1945
