Am văzut în ziar poza Împăratului împreună cu generalul MacArthur. Se vorbește mult despre asta. Sunt unul lângă altul. Fotografia a fost făcută la Ambasada SUA. Asta înseamnă că Împăratul a fost cel care s-a dus să îl întâlnească pe MacArthur… Împăratul să meargă să se întâlnească cu cineva! Acest lucru este nemaiauzit! În mod normal, ceilalți sunt cei care vin să îl viziteze… Împăratul, în smoching, cu cravată cu dungi, drept ca un stâlp în fața aparatului foto, este un biet omuleț pe lângă uriașul militar american. Acesta este poate cu douăzeci de centimetri mai înalt! E îmbrăcat lejer, fără cravată, cu ambele mâini pe șolduri. Se pare că zeul japonez este ucis de un om american. Vor continua oamenii din această țară să creadă că acest omuleț este un zeu, o zeitate pe pământ?
(…) 17
Bunica mea, Ayako Amané, l-a cunoscut pe Jun Mizukami la Spitalul militar din Tokyo, unde lucra ca infirmieră. A fost întâlnirea a două inimi rănite și chinuite: pe de o parte, cea a tânărului soldat, pradă delirurilor cauzate, fără îndoială, de o experiență dureroasă, și pe de altă parte, cea a unei tinere care se învinovățea nu doar pentru că și-a lăsat mama bolnavă să moară singură acasă în toiul unui bombardament masiv, dar și pentru că a supraviețuit atunci când i-a cauzat moartea unei fetițe pierdute în mijlocul unei ploi de bombe incendiare. O fetiță necunoscută pe care la sfârșit o ținea doar de brațul sângerând separat de restul corpului ei minuscul. În tăcerea sălii de așteptare a centrului municipal de incinerare, tatăl meu mi-a spus că mama lui a fost marcată pe viață de aceste două morți tragice, survenite în același timp, și că îi vorbea despre asta iar și iar, în fiecare an când vremea bună revenea, în luna mai.
Jun Mizukami și Ayako Amané s-au căsătorit în octombrie 1945, la aproximativ două luni de la sfârșitul războiului, care s-a încheiat pe 15 august sub șocul a două ciuperci monstruoase ridicate pe cerul orașelor Hiroshima și Nagasaki. Din această unire s-a născut tatăl meu, Takashi Mizukami. El este cel care, la două zile după moartea bunicii, când, încheind scurta ceremonie de rămas-bun în familie, când așteptam sosirea mașinii funerare, mi-a povestit despre existența celor două caiete mari care conțin jurnalul mamei sale. Ea, internată în spital în urma descoperirii cancerului la stomac, îl sunase pentru a-i spune „ceva important“.
Bunica mea, știindu-se condamnată, voia să-i împărtășească ceea ce păstrase întotdeauna pentru sine, în adâncul sufletului. A ezitat mult. Dacă nu spunea nimic, totul ar fi fost înghițit de neant, în întunericul uitării și al morții. Acum că întreaga sa viață trecuse și se apropia de sfârșit, trebuia poate ca fiul ei să știe cel puțin cum s-au cunoscut, ea și tatăl lui, cine era cu adevărat tatăl lui, cum a murit, sau mai degrabă cum s-a sinucis… Astfel Ayako Mizukami, bunica mea, i-a spus singurului ei fiu, Takashi, cu puțin timp înainte ca ea să moară, locul unde erau păstrate cele două caiete personale și carnetul verde al soțului, pe care le descoperise la scurt timp după sinuciderea lui.
Bunica mea și-a crescut fiul singură în timp ce lucra ca asistentă. Îi spunea mereu că tatăl lui murise de o boală gravă când el era încă sugar. A crescut în dragostea fără limite a mamei sale; a urmat o școală foarte bună; a urmat studii universitare care i-au permis să obțină un loc confortabil într-o companie de renume mondial. În 1974, la vârsta de douăzeci și opt de ani, s-a căsătorit cu Fumiko, mama mea… iar eu m-am născut în 1975. Potrivit tatălui meu, bunica mea, ca o mamă bună și înțelegătoare, respectase întotdeauna libertatea fiului ei în ceea ce privește orientarea școlară și profesională. Dar, când m-am născut, pentru prima dată, i-a cerut să o lase pe ea să aleagă prenumele nepotului său. Tatăl meu a fost foarte surprins de fermitatea blândă cu care mama lui a insistat asupra capriciului ei. De acord cu soția lui, nu s-a opus dorinței mamei sale, mai ales că prenumele propus le-a plăcut foarte mult. Așa că de aceea mă numesc Otohiko. De ce acest prenume? Mi se pare evident că a dorit să înscrie acolo amintirea soțului ei, cu o ideogramă care să evoce muzica: oto, de fapt, înseamnă „sunet“ și corespunde uneia din cele două componente ale cuvântului „muzică“, în timp ce hiko trimite la ideea de „om nobil“ sau „prinț“. Proiectase ea în acest prenume destul de rar calea muzicii pe care dorea în secret să o aleg? Sau pur și simplu a vrut să păstreze în acest fel amintirea soțului ei muzician, a cărui carieră fusese retezată atroce de un război fără sens? Nu știu. Dar realitatea este alta: nu sunt muzician și nu voi fi. Este prea târziu pentru a urma calea muzicii. Deocamdată nu sunt nimic… Sau, mai bine zis, sunt un tânăr de optsprezece ani care își privește viitorul cu îngrijorare și incertitudine.
Așteptăm să se încheie incinerarea. 18
Am pus cele două caiete cartonate ale bunicii mele în rucsac. În lunga și tăcuta așteptare a incinerării, trec la carnetul verde: jurnalul bunicului meu, Jun Mizukami.
Uzat, deteriorat, marcat ici și colo cu pete aureolate, el este singurul martor al perioadei sale militare întunecate, alături de instrumentul său care a rămas adormit în familie fără ca nimeni să-l atingă. Pe copertă este scris ca un titlu: Jurnalul vieții mele de soldat. Este o perioadă de altfel foarte scurtă, dar pentru cei care au trăit-o, sunt profund convins, interminabil de lungă.
Încă din ziua înrolării, el a început să-și noteze observațiile despre activitățile de zi cu zi ale noii sale vieți când, la căderea nopții, s-a trezit în cele din urmă singur cu el însuși în spațiul strâmt al patului său, despărțit de cele ale vecinilor printr-o perdea simplă, uzată, de iută. În cele optzeci și șase de mii patru sute de secunde care umplu durata unei zile, întregul său corp și mintea i-au fost monopolizate de grijile orientate constant spre exterior, cu care se confunda viața în cazarmă, fără să li se acorde un milimetru de spațiu personal. Chiar și noaptea, apariții tulburătoare au ajuns să-i bântuie visele fără să îi permită vreodată să se bucure de liniște. Singurul moment scurt, dar intens, în care a rămas în sfârșit singur cu sine și cu fața către el însuși, era tocmai sfertul de oră care preceda stingerea luminilor și când, după ce își termina repede toaleta, se grăbea să noteze în secret, la lumina slabă a lanternei, câteva momente marcante ale zilei. Fără îndoială că își ducea caietul ca pe umbra lui oriunde mergea și poate într-o zi de ploaie torențială, în timpul unui marș lung și obositor în formație, îl scăpase într-o băltoacă. De aici paginile murdare și pătate. Carnetul verde conține pagini după pagini, pline cu rânduri scrise ordonat, foarte puține șterse, deși, pe alocuri, caracterul aproape caligrafic al literelor și al liniilor ideogramelor este perturbat, fără îndoială din cauza grabei cu care a trebuit să termine o propoziție.
31 AUGUST 1944
Într-o săptămână, rămas-bun de la școală, de la muzică; adio iubitei mele viole. Voi fi soldat… Studenții au primit până acum un tratament preferențial care i-a scutit de armată. Astfel am putut să mă dedic pregătirii mele muzicale, și chiar unor activități profesionale, reduse drastic cu siguranță în aceste vremuri de război. A fost o șansă pe care am avut-o… trebuie să recunosc. Dar asta s-a terminat. Lucrurile merg prost peste tot, atât în China, cât și în Filipine și în alte părți. Armatei îi lipsesc soldații. De aici și necesitatea înrolării studenților. Am părăsit Franța acum aproape cinci ani. Nu credeam că voi putea beneficia de o perioadă atât de lungă de amânare. Dacă aș fi știut… Aș fi putut să mai stau acolo măcar doi sau trei ani… Dar trebuia să potolesc frământările părinților mei care mă așteptau în furtuna războiului; în plus, desființarea liniei Marsilia–Yokohama atârna deasupra capului meu ca sabia lui Damocles. Și am avut dreptate într-un fel să decid asupra întoarcerii, deoarece Hakone-maru a fost într-adevăr ultimul pachebot. Ar fi trebuit să rămân acolo? Dacă aș fi optat pentru viața cu Anna în Franța… ce s-ar fi întâmplat cu mine? Ce s-ar fi întâmplat cu părinții mei? Ce aș fi azi? Cu siguranță, aș fi fost fericit alături de Anna; aș fi putut să o am pe Agnès cu mine; aș fi putut să o văd crescând… dar aș fi fost pe deplin fericit ca și când această țară nu ar exista… Ah, ce s-a întâmplat cu Anna? Se gândește ea la mine, așa cum mă gândesc eu la ea? Și Agnès ce mai face? Nu am decât o singură fotografie a fiicei mele, făcută de Fernand, pe care mi-a trimis-o Anna imediat după ce s-a născut. Trebuie să fie mare acum… Nu am mai auzit de ea de atât de mult timp… Știu că a primit primele mele patru scrisori, dar celelalte – nici nu mai știu câte i-am trimis – cu siguranță nu au ajuns niciodată în mâinile Annei. S-au pierdut pe drum? Sau au fost distruse de… În orice caz, acum că sunt soldat, îmi va fi imposibil să-i mai scriu și să mai primesc vești de la ea. Țările noastre fac parte din două tabere opuse…
După două luni de instrucție și antrenament militar pe teren – pregătirea s-a scurtat considerabil, având în vedere situația critică ce impune încorporarea chiar și a unor indivizi „inapți“ – voi pleca în Manciuria. Luptele mă așteaptă. Dar, orice ar fi, trebuie să supraviețuiesc…
(…)
6 SEPTEMBRIE 1944
Prima mea zi ca soldat s-a încheiat în sfârșit. Of! Viața militară este total acaparantă. Nu mă lasă nici măcar o secundă să mă gândesc la altceva decât la ceea ce se întâmplă în această cazarmă conform ordinii lucrurilor prevăzute în Armata Infanteriei Imperiale… Așa că mă voi strădui în aceste pagini să nu mă pierd, să nu mă abat prea mult de la ceea ce sunt… Țin jurnalul secret; doresc asta neapărat, chiar dacă trebuie să-l ascund cu cea mai mare grijă, să-l îngrop pe fundul raniței sau chiar să-l bag în pantaloni…
(…)
15 OCTOMBRIE 1944
Ceea ce ofițerii și instructorii militari repetă constant în clasă este obiectivul acestui război „sacru“. Dacă purtăm acest război, dacă mergem în China, este pentru a „îndrepta China barbară și pervertită care nu ascultă vocea divină a Prințului nostru Suprem“. Pentru a pune poporul Chinei sub protecția binevoitoare și milostivă a puterii divine a Majestății Sale… Sunt stricți, dar par binevoitori. În orice caz, sunt adevărați militari; cred în ceea ce spun și în ceea ce fac… și vor ca recruții să devină soldați japonezi buni și loiali după imaginea lor. Trebuie să învățăm pe dinafară textul Ordonanței Imperiale către militari și marinari, care cere loialitatea absolută a fiecărui membru al armatei nipone față de Majestatea Sa Imperială. Armata Imperiului este armata personală a Prințului nostru Suprem. Au insistat mult asupra faptului că orice ordin venit de la un superior trebuie considerat ca venind direct de la Majestatea Sa. Un superior nu este doar un superior ierarhic. El întruchipează superioritatea absolută a Prințului nostru Imperial. Vechimea unui soldat, prin tocmai acest fapt, adică prin apropierea sa temporală de Împărat, îi conferă superioritate față de cei care au fost înrolați recent.
(…)
24 OCTOMBRIE 1944
Kimura, un camarad de regiment neîndemânatic – a răsturnat marmita de două ori când a împărțit masa –, a fost aspru pedepsit pentru că nu învățase încă pe de rost tot textul Ordonanței Imperiale către militari și marinari. Acesta este un ansamblu de ordine adresate de Prințul nostru Suprem tuturor combatanților săi. Acest text, lung (aproape 2 700 de caractere!) și, trebuie spus, respingător, nu este ușor de memorat. La început, am crezut că nu voi reuși. În grupa noastră, suntem cincisprezece. Ni s-a cerut să recităm pe rând, paragraf cu paragraf, întregul text. Am fost al șaselea care am continuat să-l declam de unde s-a oprit predecesorul meu. De bine, de rău am reușit. Sunt sensibil la muzica și la ritmul special al acestui text, care ajută memorarea. Dar camaradul Kimura, care urma după mine, evident că nu este foarte înzestrat: s-a încurcat de tot încă de la început. A avut parte de câteva perechi de palme dure, săracul… I-am spus la culcare: „Hai, Kimura, uită ce s-a întâmplat! Va fi mai bine mâine…“, dar știam bine că vorbele mele erau pronunțate fără o convingere reală…
(…)
7 NOIEMBRIE 1944
Astăzi am avut o lecție despre „Instrucțiunile pe câmpul de luptă“, care este un adaos la Ordonanța Imperială către militari și marinari. Este vorba despre un fel de manual adresat tuturor soldaților Armatei Imperiale, datat 8 ianuarie 1941, de către ministrul de război, Hideki TOJO. Conține un mare număr de îndemnuri asupra virtuților care trebuie să ne anime până în ultimul moment al vieții noastre dedicat Majestății Sale Imperiale. În a opta instrucțiune din partea a doua, citim: „Nu acceptați niciodată dezonoarea de a fi prizonier dorindu-vă să continuați să trăiți o viață jalnică ce nu merită să fie trăită.“ Ar trebui deci să ne sinucidem dacă suntem luați prizonieri? Prin urmare, ar trebui să ne luăm viața mai degrabă decât să ne predăm? Oricum ar fi, trebuie să învățăm pe de rost tot acest text la fel ca pe Ordonanța Imperială către militari și marinari. Trebuie să o iei în serios: se pare că un ofițer s-a sinucis în urmă cu câteva luni după ce a făcut o greșeală de lectură în timp ce recita acest text…
(…)
18 NOIEMBRIE 1944
În trei zile, are loc plecarea spre continent. Mi-am luat rămas-bun de la camarazii mei. Unii mi-au răspuns: „Ne revedem în Yasukuni12… când ne vom alătura sufletelor eroice care au avut fericirea supremă de a muri pentru gloria Majestății Sale Imperiale.. Am fost uluit. Nu am fost în stare să spun nimic… Kimura a venit să mă vadă. Mi-a mulțumit. Înainte de a pleca, s-a întrebat cu o voce slabă dacă va avea într-o zi șansa să-și termine studiile de agronomie… Nu am avut ce să-i răspund. I-am spus doar: „Sper să ne întâlnim din nou la Tokyo sau în altă parte când totul se va termina…“ Mi-a strâns mâna cu ambele mâini. Era emoționat, cred.
(…)
21 NOIEMBRIE 1944
Plecăm astăzi spre Osaka. De acolo, un vapor ne va duce pe continent…
(…)
26 NOIEMBRIE 1944
Vaporul a ajuns în sfârșit în portul Dalian ieri după-amiază. Ne-a luat mai puțin de trei zile pentru a ajunge. Mi-a fost rău aproape tot timpul… Traversarea Mării Chinei de Est a fost lungă și chinuitoare…
(…)
28 NOIEMBRIE 1944
Am ajuns în sfârșit la Fengtian, în Manciuria. Of! Sunt epuizat. Cred că am febră. Sper să-mi revin cât mai repede. Voi încerca să scriu regulat… în ciuda tuturor…
(…)
7 DECEMBRIE 1944
Febră, diaree, vărsături. Victimă a unei epidemii, am petrecut o săptămână în pat la infirmerie. În sfârșit, sunt pe picioare.
