O echipă de zece soldați – din care și eu făceam parte – condusă de sergentul-major Ashibé s-a alăturat soldaților trimiși la Anshan de Poliția Militară din Mukden. Avusese loc o încercare de revoltă la mina de magnetită. Situația a fost rapid pusă sub control de către supraveghetorii șantierului, dar era necesară „întărirea controlului și supravegherii“. Șase muncitori Manciu au fost arestați. Și s-a hotărât că vor fi decapitați ca un avertisment pentru alții. Armata vrea să semene teroare în rândul manciurienilor ca să-i oblige să se supună. Pentru aceasta, nimic nu valorează mai mult decât execuția elementelor rebele. Așa gândise, fără îndoială, căpitanul N. care a ordonat singur, fără nici o procedură, uciderea insurgenților. Viața unei ființe umane nu are nici o valoare în acest război… Iar eu, simplu soldat, sunt atât de neputincios, atât de insignifiant în fața acestei dezlănțuiri de violență barbară care distruge până și ultimele rămășițe de umanitate… Mi-e greață, la propriu și la figurat… Când își va opri acest monstru goana furioasă, urletul lui delirant? Cum să supraviețuiești acestei nebunii, acestui cancer generalizat? După anumite zvonuri, Germania ar fi într-o situație catastrofală. Filipine va cădea în curând în mâinile aliaților. La fel și Iwo-Jima… Imperiul chiar vrea să ne conducă orbește spre dezastru? Știu că, dacă voi vorbi așa în public, voi fi numit hikokumin13 și voi fi supus unui linșaj fără milă. Oricum, bătăliile sângeroase vor avea loc în curând pe teritoriul național… Este acesta sfârșitul sfârșitului, așa cum indică incredibila expresie „sinucidere onorabilă a sute de milioane“? Mâine va avea loc execuția celor șase bieți chinezi…
[aici urmează 20 de rânduri de neînțeles]
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Nu înțeleg ultimele douăzeci de rânduri ale însemnării din 25 februarie, despărțite de altfel printr-un gol, un spațiu liber de mai multe rânduri: nu sunt scrise în japoneză. Acolo, evident, se întâmplă ceva: brusc, scrierea japoneză, care se caracterizează prin amestecul de hiragana, katakana și kanji, ideogramele chinezești, este abandonată în favoarea scrierii latine. Nu este engleză. Trebuie să fie franceză, cu excepția cazului în care, din motive ce nu sunt greu de înțeles pentru oricine a urmărit călătoria lui interioară de-a lungul acestor note secrete, bunicul meu a fost brusc învins de o tulburare psihică. L-a cufundat o forță întunecată în rostirea unei limbi inventate, la care numai el putea avea acces? Era expresia nevoii viscerale pentru o vociferare verbală lipsită de sens? Poate că nu. Pentru că bunicul meu a petrecut câțiva ani în Franța în tinerețe pentru a studia viola la Conservatorul din Paris. Prin urmare, ar putea foarte bine să fie franceză.
În orice caz, este destul de impresionant: aproximativ cincisprezece pagini, care urmează după aceste douăzeci de rânduri, ce-mi sunt cu totul de neînțeles, pline cu litere latine ale acestei limbi ciudate și străine. Răsfoiesc paginile goale rămase. După ultimul cuvânt scris în această limbă necunoscută, nu mai apare nimic în hiragana sau katakana, nici în kanji până la sfârșitul acestui vechi carnet verde: sunt goale, cu excepția penultimei pagini pe care un mic plic pătrat, roz pal este lipit, de parcă se vrea să fie protejat de privirile indiscrete. Sunt pe cale să examinez conținutul acestui plic când un funcționar al crematoriului vine după noi pentru ritualul punerii cenușii în urnă. Părinții mei se ridică imediat. Eu fac la fel, vârând în grabă carnetul bunicului în rucsac.
Suntem invitați să adunăm, cu ajutorul unei perechi de bețișoare lungi de fier și o lopată, osemintele și cenușa bunicii pentru a le introduce în urna funerară. Este prima dată când particip la acest ritual, care este cu siguranță de origine budistă. E un moment solemn, emoționant, dar și dureros. A vedea un corp uman redus la această stare de rămășițe osoase este totuși o experiență emoționantă. Această etapă încheiată, suntem invitați să petrecem aproximativ douăzeci de minute într-o încăpere decorată sobru unde domnește o liniște mormântală. Suntem chemați în sfârșit: un agent ne oferă o cutie cubică în care e pusă urna, totul învelit într-o pânză de mătase albă.
Noaptea de toamnă începe să acopere cerul înnorat cu aripile sale uriașe negre în timp ce pornim spre casă. Tatăl meu ține strâns în brațe cutia cubică învelită într-un furoshiki mare violet, în timp ce eu merg în tăcere în spatele lui, lângă mama, privind vag la frunzele îngălbenite ale copacilor de ginkgo luminați fantomatic de felinare. 19
Câteva luni mai târziu, în aprilie 1994, când cireșii plantați în parcuri și pe bulevardele din Tokyo ofereau privirii încântate a celor care se plimbau un spectacol magic efemer, am început cursurile Universității de Studii Europene din Tokyo.
10. Expresia se regăsește în romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Polirom, 2002, trad. de Mihnea Gafiţa.
11. Denumire a războiului de agresiune colonială purtat de Imperiul Japonez între 1931 și 1945 în China și în țările din Asia de Sud-Est. (N. a.)
12. Yasukuni este un sanctuar șintoist situat în centrul orașului Tokyo, construit în 1869 în onoarea japonezilor care au murit pentru Împărat. (N. a.)
13. Trădător de patrie. (N. a.)
MIȘCAREA A CINCEA
Prima zi 20
Bărbatul cu aspect juvenil, dar de fapt de vreo treizeci de ani fără îndoială, destul de înalt, cu păr bogat, s-a ridicat și s-a dus încet spre biblioteca de lemn masiv care căptușea tot peretele de lângă ușa de la intrare a apartamentului. Afară era frig, dar înăuntru, plăcut. Lumina puternică a dimineții strălucea pe parchet. A luat de pe raftul cel mai de jos unul dintre cele nouă volume ale dicționarului Grand Robert. Voia să verifice ceva, așa cum făcea adesea, în acel dicționar de care nu se despărțea niciodată când era cufundat în scrierea unei lucrări de amploare.
Era un mic apartament compus dintr-un dormitor minuscul și o sufragerie mult mai mare, pe care tânărul o folosea mai degrabă ca birou. În mijlocul încăperii, se aflau două fotolii vechi, joase, de piele, cu o măsuță dreptunghiulară de ratan între ele. Se așeza din când în când într-unul din ele, în cel de lângă masa lui de lucru, să se relaxeze, să se gândească în cazul în care se afla în pană de inspirație, dar și când primea o eventuală vizită. Într-un coș marocan rotund, viu colorat, de sub măsuța mică, era o sticlă de Jameson cu două pahare de whisky.
S-a întors la birou, unde trona computerul iMac G5, care afișa pe ecranul plat o pagină pe jumătate plină a unui document Word. Lângă computer, pus în picioare pe masă se afla un dicționar bilingv de format mediu, foarte uzat, cu copertă galbenă, ale cărui pagini se umflaseră considerabil din cauza răsfoirilor repetate. Aproape de tastatură, în dreapta, era un blocnotes deschis, făcut din hârtie reciclată, iar în stânga era un borcan de dulceață Bonne Maman gol care servea drept suport pentru creioane. Tânărul a lovit distrat clapele tastaturii, dar s-a oprit după câteva secunde. S-a lăsat adânc pe spate în scaunul de birou, apucându-se de cap cu ambele mâini. A închis ochii. Apoi s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră ca un lup în cușcă. După două-trei minute, s-a oprit în fața minisistemului hi-fi așezat pe un raft de jos al bibliotecii și a dat drumul la radio. S-a auzit muzică de pian solo foarte lentă. A continuat să se plimbe, când muzica a încetat pentru a ceda locul vocii unei femei:
„Ați ascultat Variațiunile Goldberg în versiunea istorică și absolut de neînlocuit a lui Glenn Gould, înregistrată în 1955. France Musique, este ora unsprezece și un minut… A sosit momentul pentru Muzica în istorie, un program propus de Anne-Sophie Muller. Bună ziua, Anne-Sophie. – Bună ziua, Claudia. Astăzi vom vorbi despre Alban Berg și despre minunatul său concert pentru vioară și orchestră «În memoria unui înger»…“
Tânărul s-a oprit în fața oglinzii mici agățate de perete în minusculul spațiu dintre bibliotecă și ușa de la intrare. S-a privit câteva clipe în oglindă, și-a trecut mâinile prin părul ciufulit, apoi s-a întors în birou. Și-a reluat textul, în timp ce vocea catifelată a lui Anne-Sophie Muller a plasat concertul „În memoria unui înger“ în contextul chinuit al anilor 1930.
Atunci computerul a scos un mic sunet mecanic care anunța sosirea unui e-mail. A deschis mesageria. Îi scrisese secretara lui de presă:
De la: Catherine S.
Data: vineri, 11 ianuarie 2008
Către: Otto Takosch
Subiect: Felicitări!
Dragă Otto,
Sper că sunteți bine.
Vreau să vă dau o veste minunată: tocmai ați câștigat premiul literar pentru Memorii istorice! Felicitări! Atașat veți găsi comunicatul de presă. În curând vă voi oferi toate detaliile referitoare la ceremonia de premiere.
Cu prietenie,
Catherine
A deschis documentul PDF atașat. O fotografie a lui Otto și una a copertei cărții sale erau urmate de un scurt text rostit de președintele juriului, Jérôme Gaillard, atunci când a fost anunțat premiul: „…este o carte magnifică, o carte care ne introduce în lumea interioară a unui soldat, care, ajutat de credința sa neclintită în puterea artei, duce o luptă solitară pentru a rămâne o ființă umană, până la limitele extreme ale condiției inumane impuse de lumea cuprinsă de nebunie din jur. Dar, când războiul se termină, ajunge să cedeze traumei incredibile pe care a suferit-o. Autorul a reușit să deseneze un portret emoționant al unui bărbat îndrăgostit de libertate, artă și dragoste.“
După-amiaza, au urmat mai multe telefoane. Prietenii apropiați voiau să-l felicite pe Otto pentru premiu. Unii i-au propus să sărbătorească evenimentul în aceeași seară într-un restaurant la alegerea sa. Le-a spus că preferă să amâne petrecerea pentru că voia să dea vestea mai întâi tatălui său, care acum locuia singur după dispariția brutală a soției sale într-un accident de circulație. Prin urmare, Otto a rămas acasă. Seara, a mai așteptat câteva ore din cauza ritmului de viață al tatălui său, diferit de al lui.
Tatăl lui Otto își susținuse mereu fiul, mai ales financiar – dar și moral – în dorința lui de a merge mai departe pe drumul ales, în ciuda căii trasate de societate: cea care duce la muncă salarizată într-o mare întreprindere. Timp de un an și jumătate, Otto reușise până la urmă să se întrețină, colaborând în mod regulat la Courrier du monde și Livres du mois. „De acum ești băiat mare!“ – cu aceste cuvinte i se adresase odată tatăl său, tachinându-l cu blândețe. Otto și-a amintit ce adăugase tatăl lui expresiei oarecum întortocheate a bucuriei sale profunde: „Nimic nu mă mai leagă de această lume. Nu mai îmi doresc nimic…“ La care el răspunsese: „Despre ce vorbești, nu ai decât șaizeci și unu de ani! Începe a doua ta tinerețe!“
Era trecut de ora zece. Otto ședea în fotoliul lui obișnuit, cu fața spre bibliotecă. Pe masa de ratan stătea un pahar plin pe trei sferturi cu Jameson și două cuburi de gheață. Revedea drumul parcurs de la începutul studiilor universitare. În timp ce aștepta ca noaptea să se lase cu totul, asculta muzica difuzată de mini-sistemul lui hi-fi. Trecea de la un CD la altul fără întrerupere. Așa a călătorit mai întâi, în compania Cavalerului tristei figuri, în muzica revărsată din abundență a lui Richard Strauss; a fost apoi absorbit de Suitele pentru violoncel solo ale lui Bach, interpretate cu măiestrie de un altist francez. Când muzica lui Bach se apropia de sfârșit, a ales, după o clipă de ezitare, Simfonia concertantă K. 364 de Mozart, a cărei mișcare lentă în do minor o admira în mod deosebit. Fiecare ascultare a acestui minunat Andante sugerând o conversație intimă între două conștiințe – de ce nu un bărbat și o femeie – reprezentate de vioară și violă îl cufunda într-un spleen abisal. Emoția aproape că îl speria. Îi era teamă să nu se prăbușească în timp ce o asculta. Astfel, nu ceda acestei atracții paradoxale decât în circumstanțe foarte speciale. Și în acea seară, lunga așteptare în noaptea liniștită și profundă a fost într-adevăr o circumstanță cu totul specială. În așteptarea orei la care își propusese să-și sune tatăl, deopotrivă îndepărtat și atât de aproape, se gândea la cartea sa și mai ales la bărbatul care o locuia de la un capăt la altul. Era acum gata să se lase acaparat de tristețea mozartiană care se contopise în imaginația lui cu suferința nemărginită ce trebuie să-l fi asaltat pe acest om în momentul în care o forță invincibilă l-a obligat să se despartă pentru totdeauna de cea care l-a salvat… cea pe care, fără îndoială, o iubea… în ultimele luni ale scurtei sale vieți…
După Mozart, s-a lăsat liniștea. Paharul lui era gol. Cuburile de gheață se topiseră. A adormit. Un vis a venit să ocupe ecranul cinematografului său interior; umbre de bărbați și femei veneau și plecau într-un peisaj dezolant în care se îngrămădeau case distruse și păduri arse. Era ora două dimineața când a ieșit din coșmar.
S-a repezit la telefon și l-a sunat pe tatăl său. 21
Peste vreo zece zile, Otto a primit de la Catherine S. un plic care conținea un altul, adresat lui.
Era o scrisoare trimisă de o cititoare care aflase de cartea lui de îndată ce apăruse și care, după ce se temuse că va fi considerată o fană neserioasă sau insolentă, hotărâse în cele din urmă să-i scrie autorului, nu pentru a-l felicita pentru premiul literar recent acordat – deși a făcut asta la începutul scrisorii –, ci pentru a împărtăși cu el emoția puternică și de-a dreptul tulburătoare trăită în timpul „imersiunii“ ei în operă. Cititoarea care îl admira nu a dat detalii, spunând că prefera să-i vorbească personal despre asta pentru că reacția puternică pe care i-o provocase cartea lui, „venită de departe“, era ieșită din comun și nu semăna cu siguranță cu nici o alta resimțită de vreunul dintre numeroșii cititori pe care îi cucerise pe bună dreptate. În esență, îl întreba dacă ar fi de acord să se întâlnească cu ea într-o cafenea pe gustul lui pentru o întrevedere personală și total dezinteresată. A adăugat că era conștientă de ciudățenia demersului ei și că era normal ca el să aibă rezerve față de asta. Spera totuși că cererea ei va fi ascultată cu bunăvoință. Sub semnătură, își notase adresa de e-mail.
Otto a rămas perplex când a citit aceste rânduri care l-au intrigat, scrise de mână cu cerneală albastru regal, cu o grijă care te ducea cu gândul scrisul unei învățătoare.
A lăsat să treacă o zi și o noapte; a recitit nota și a găsit-o lipsită de orice intenție ascunsă sau răuvoitoare. Așa că a decis să răspundă acestei cititoare trimițându-i un scurt mesaj electronic în care îi propunea să se întâlnească la Rostand, la doi pași de intrarea principală în Jardin du Luxembourg. Răspunsul cititoarei a fost imediat.
O săptămână mai târziu, într-o sâmbătă după-amiază, urma să o întâlnească la locul indicat. 22
