— Sunteți ocupată în seara asta?
— Nu, nu am nimic în plan. Astăzi este ziua acestei întâlniri… importante…
— Dacă am lua cina împreună… Se apropie ora…
— Dar nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră…
— Vă invit la un restaurant japonez. Ce ziceți?
— Da, dar…
— Putem merge pe jos, este la Saint-Michel.
— De acord… Atunci, scuzați-mă, lipsesc câteva minute, a spus Mizuné ridicându-se.
Oto a telefonat la restaurant urmărind-o din priviri pe tânără, care, cu geanta pe umăr, se îndrepta spre scara care ducea la subsol.
Revenind în scurt timp, Mizuné, cu buzele strălucind într-un roșu deschis, s-a adresat lui Oto fără să se așeze din nou:
— Vreau să vă arăt ceva.
A scos dintr-o sacoșă de pânză bej, pe care era imprimat LE LIVRE D’OR, un pachet învelit într-o țesătură de mătase verde-crud.
— Acesta este jurnalul lui Nanou, bunica mea.
— …
— O chema Anna, dar acasă i s-a spus întotdeauna Nanou. Este un caiet școlar simplu. Vi-l împrumut.
— …mulțumesc.
Oto rămăsese fără cuvinte. După câteva secunde nesfârșite, a bâiguit în sfârșit:
— Îl voi citi cu cel mai mare interes… în locul lui Jun Mizukami.
Mizuné, în picioare, și-a dat seama că Oto se pierduse în gândurile sale.
— Așadar, suntem pe jumătate veri, a spus scriitorul.
— Cam așa ceva…
— Așezați-vă puțin. Să stabilim data următoarei noastre întâlniri. Atunci vă voi înapoia jurnalul. Ce ziceți?
Au căzut de acord să se întâlnească din nou peste două săptămâni, la aceeași oră, în același loc. S-au ridicat.
Mizuné s-a îndreptat spre ieșire. Oto a urmat-o. Ploaia se oprise; cerul, albastru-întunecat, era înstelat. Ea purta pantaloni negri și un mantou bordo, strâns pe talie. Privind-o din spate, de la doi metri în spatele ei, a fost impresionat de talia sa zveltă, precum și de ținuta nobilă, care avea o eleganță aeriană. Răspândea un parfum delicat. Îl mirosi îndelung în tăcere. 24
După ce i-a urat noapte bună lui Mizuné, care a luat un taxi pe bulevardul Saint-Michel, Oto s-a urcat în autobuzul 38 care a sosit imediat. Când s-a așezat în spatele mașinii aproape goale și și-a pornit telefonul mobil, s-a deschis automat o fereastră pentru a semnala primirea unui nou mesaj.
De la: Marie-Mizuné C
Data: sâmbătă, 26 ianuarie 2008
Către: Oto
Subiect: Mulțumesc
Dragă Otto,
Îți scriu din taxi. Voiam doar să-ți mulțumesc pentru această întâlnire și pentru această seară frumoasă și cina delicioasă!
Noapte bună!
Pe curând!
Cu prietenie,
Mizuné 25
Noaptea a fost scurtă pentru Otohiko. Se întorsese acasă pe la ora unsprezece. În ciuda oboselii, nu a rezistat tentației de a se cufunda în lectura jurnalului Annei. Dar, cam la o jumătate de oră după miezul nopții, a adormit. Toată noaptea a simțit că moțăia doar, pe jumătate adormit, că nu reușea să se adâncească în somnul care era totuși profund. Tulburat de mici agitații și infime tresăriri ale inimii legate de această întâlnire neașteptată, se simțea proiectat într-o viață care nu mai era chiar la fel.
Când s-a trezit, și-a făcut o cafea. S-a așezat, cu caietul de școală al Annei în mână, în fotoliul lui jos, ca atunci când așteptase în timpul nopții ora potrivită pentru convorbirea telefonică în care să-l anunțe pe tatăl său despre vestea bună a primirii premiului literar.
Citind și recitind rândurile notate de bunica lui Mizuné, cu un scris regulat, demn de institutoarea care devenise, Otohiko a aflat despre viața lui Jun Mizukami de dinainte de cea consemnată în vechiul și tristul carnet verde, cea pe care o cunoștea acum aproape pe de rost. Prima pagină evoca o scenă care se petrecuse la bistroul unchiului ei, unde era chelneriță cu jumătate de normă. Anna remarca extrema amabilitate a unui „tânăr muzician japonez“ față de un bătrân care nu se simțise bine, descriind în detaliu „comportamentul lui atât de spontan și atitudinea lui atât de naturală“; mai vorbea despre „cu câtă plăcere a schimbat câteva cuvinte cu tânărul“. Era vorba, evident, despre prima întâlnire adevărată a Annei cu Jun Mizukami, pe atunci student la Conservatorul din Paris. Această întâlnire fusese decisivă, și-a spus Otohiko, deoarece o făcuse să-și dorească să înceapă jurnalul, acest tip de dialog cu ea însăși. Nu scrisese în fiecare zi, nici pe departe. Dar, de fiecare dată când își lăsa gândurile să hoinărească asupra măruntelor detalii ale zilei care trecuse, nu omitea niciodată să-l menționeze pe tânărul violist. În mod clar, lumea Annei gravita în jurul prietenului ei. Parcă ar fi umplut aceste pagini ca să vorbească despre Jun, ca să nu îl părăsească, să rămână cu el în cuvinte și prin cuvinte. Îți dădeai seama, de-a lungul paginilor, că studentul la Conservator se detașase de masa de clienți ai bistroului pentru a deveni o ființă aparte care îi monopoliza întreaga atenție tinerei fete.
Citind jurnalul Annei, Otohiko a remarcat că ici și colo apăreau referințe muzicale și că unele dintre ele, legate de violă, reveneau cu regularitate de parcă marcau cu tot atâtea repere uimirea cu care descoperea muzica, de parcă și ele reflectau progresul studiilor muzicale ale prietenului său atât în practica muzicii de cameră, cât și în domeniul muzicii simfonice. Astfel, de exemplu, a notat Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră, K. 364, de Mozart; cele două Sonate pentru violă și pian, opus 120, de Brahms; Cvartetul de coarde nr. 1, „Din viața mea“, de Smetana; Don Quijote, poem simfonic pentru violoncel, violă și orchestră mare, opus 35, de Richard Strauss…
O relatare detaliată a fost dedicată ultimelor clipe pe care le trăise cu prietenul ei la Marsilia, de unde urma să plece la Yokohama. Plimbare tristă prin oraș, conversație lungă bântuită de teama greu de definit de viitor, insomnie de neînfrânt, uitarea tuturor greutăților lumii în îmbrățișările nopții de dragoste, toate acestea erau povestite cu vorbe simple care mărturiseau sinceritatea înduioșătoare a tinerei femei.
