— Așa deci!
— Mi-e puțin rușine că nu sunt la înălțimea… a spus Oto, schițând un zâmbet un pic dezamăgit.
— Dar nu-i așa, nu-i așa…
— Acum e rândul tău să vorbești. Ai vrut să-mi spui ceva mai devreme.
— Da… nu mai știu…
Mizuné, cufundată o clipă în tăcere, căuta firul pierdut al conversației. 27
— Ah, da… despre caietul bunicului tău, voiam să te întreb ce conțineau exact paginile scrise în franceză… Mi-ai spus, ultima dată, că dorința ta de a învăța limba franceză s-a născut în acel moment… dar nu mi-ai dezvăluit… ce se ascundea acolo, dacă-mi pot permite să spun așa… a revenit Mizuné.
— Ah!…
Oto a scos apoi din rucsac caietele bunicii și carnetul verde al bunicului.
— Am vrut să-ți arăt ce ne-a mai rămas de la bunicii mei. Te vei uita la ele în liniște acasă, cât va fi necesar… Dar deschide carnetul verde la ultimele pagini.
Mizuné l-a luat și a răsfoit repede trei-patru pagini de la început, apoi, sărind brusc spre sfârșit, l-a deschis într-un loc în care roiau litere latine cu cerneală albastru-închis: anumite cuvinte erau pur și simplu tăiate, altele înlocuite cu inserții mai mult sau mai puțin lungi, ele însele uneori tăiate…
— Vezi, există un spațiu, un gol care separă partea scrisă în franceză de notațiile japoneze care o precedă… În japoneză scriem pe verticală, așa că se citește așa…
Oto a indicat cu degetul arătător al mâinii drepte direcția de citire a rândurilor japoneze.
— După acest gol, a folosit pagina orizontal pentru a scrie în franceză…
— E un efect ciudat… De ce această ruptură bruscă?
— Aceasta este întrebarea pe care mi-am pus-o și eu… Iar acum, fiindcă am citit toate aceste pagini în japoneză și franceză, cred că înțeleg ce s-a întâmplat… Îți amintești, cartea mea începe cu o scenă atroce…
— Bineînțeles că îmi amintesc, este atât de dură și de insuportabilă încât este greu de uitat… este scena în care un ofițer tiranic îl obligă pe personajul principal, deci pe bunicul tău, să decapiteze un prizonier chinez…
— Începutul cărții mele este în mare parte inspirat de partea franceză a carnetului verde…
Ochii lui Mizuné, fascinați de rândurile care se curbau ici-colo ca niște trupuri torturate, nu se mai puteau desprinde de paginile înnegrite cu litere minuscule latine. După un minut lung însă, a spus cu o voce slabă, întrerupându-și lectura:
— Voi continua acasă…
— Ai văzut, la început i se adresează Annei. Vorbește despre dorința lui de a o regăsi, de a se întoarce la viața din Paris, de a redeveni cel care era cu ea, atât de diferit de cel care era atunci în… Care este expresia exactă pe care o folosește?
Oto a luat carnetul verde și a găsit imediat pasajul respectiv.
— Putem citi împreună, dacă vrei.
A început să citească, cu o voce reținută, dar vibrantă, care i-a făcut pe vecinii lor de masă să se întoarcă, primele cuvinte scrise în franceză de autorul Jurnalului vieții mele de soldat.
…Ah, Anna, iubirea mea, ce am devenit eu în această mașinărie infernală, în viața de zi cu zi a acestui război care te dezumanizează până la ultima picătură de sânge? Mi-e rușine… Mi-e rușine… Nu mai sunt Jun Mizukami pe care l-ai cunoscut, sunt doar un soldat robotizat fără nume, fără suflet, ușor ca o mică sămânță de păpădie, în această armată de opt sute de mii de oameni interschimbabili la infinit… Am căzut atât de jos, atât de jos… Mi-ar plăcea atât de mult să redevin cel care eram la Paris cu tine… Dacă aș dezerta… Dar ei m-ar găsi, m-ar prinde, și aș fi ucis ca un șobolan ciumat. Tu nu vei veni niciodată aici. Nici Agnès. Niciodată. Este o țară căreia nu îi pasă de viața umană, fie că este cea a chinezilor sau a soldaților săi… în numele Prințului Suprem pe care toată lumea îl consideră sau pretinde că îl consideră o zeitate pe pământ… Ieri, da. A fost ieri… nu, nu a fost ieri, a fost alaltăieri… Ah, nu, te înșeli, e mai demult… Nu mai știu, sunt confuz… Oricum, sergentul-major A. m-a forțat… să execut un muncitor chinez… pentru că a încercat să scape… a vrut să demonstrez curajul unui soldat japonez adevărat! Ce curaj ciudat! Să execuți, să decapitezi un om așa, ca și cum ai despica un pepene cu o lovitură de bâtă… fără să te gândești nici o clipă că este o ființă asemenea ție… I-am răspuns că nu aș putea să fac asta… Dar refuzul unui ordin venit de la superiorul tău este o atitudine de insubordonare intolerabilă pentru că este considerat un act de neascultare față de Majestatea Sa Imperială… Amenințat, a trebuit să iau sabia… Mintea îmi comanda brațele, dar brațele mele s-au revoltat; sau brațele mele au învârtit sabia în aer, dar mintea mea, în ultimul moment, le-a oprit… Nu-mi este deloc clar… Se pare că sunt împărțit în două… Sentiment straniu de a nu mai fi chiar eu… de a nu-mi aparține…
— L-a costat scump acest refuz… dacă am înțeles bine…
— Așa este. L-a ucis… până la urmă… Și mai departe, se întoarce la Anna, a spus Oto pentru a continua să citească.
Ajută-mă, Anna, ajută-mă, te rog! Sper din tot sufletul că ești bine. Și îmi doresc atât de mult să o văd pe Agnès… Nu am primit vești de la tine de atâta vreme. Sunt sigur că îmi scrii. Dar nu mai primesc nimic… Scrisorile care vin din Franța sunt cu siguranță distruse sau arse… Iar eu, eu nu pot să-ți scriu. Îmi este imposibil să-ți scriu. Toate scrisorile soldaților sunt deschise și verificate, se pare. Cum să pot trimite scrisori în franceză?
Oto și-a terminat sucul de portocale și a băut și un pahar plin cu apă pe care îl ceruse între timp.
— Scrie bine! Nu crezi?
— Da… este incredibil, a spus Mizuné, franceza era totuși o limbă străină pentru el!
— Este impresionant, nu-i așa, această schimbare de limbă! Vreau să spun vizual… Efectul pe care îl are astăzi asupra mea este exact cel pe care l-am avut acum cincisprezece ani…
— Da, înțeleg acum…
— Scriind în franceză, în mod firesc, Jun i se adresează Annei, ceea ce nu era cazul înainte, în paginile precedente în japoneză. Și îi vorbește despre rușinea pe care o simte adânc în interior, când se gândește la ceea ce a devenit ca soldat. În paginile în japoneză, asistăm în mod repetat la scene terifiante la care a fost martor… de o violență insuportabilă… De fapt, el nu tolerează armata… A ajuns să se urască… Așa că vrea să fugă, să se îndepărteze de el însuși, de țara care îl obligă să trăiască așa cum se vede în uniforma de soldat al Împăratului… Acesta este motivul pentru care vrea să fugă de propria sa limbă… A fugi de limba ta înseamnă a evada, într-un anume fel, din propria țară. … Vorbește de altfel și despre dorința lui de a dezerta… Dar știe foarte bine că este imposibil. De aceea s-a refugiat în limba franceză, cea a Annei, pe care are norocul să o cunoască…
— Mi se pare că atunci când evocă decapitarea chinezului nu i se mai adresează în mod explicit lui Nanou…
— Da, ai dreptate. Mă întreb dacă acesta nu este efectul unei distanțări active pe care o practică față de sine însuși fără să fie clar conștient de asta…
Oto pronunțase „față de sine însuși“ cu o insistență deosebită.
— Acel Jun Mizukami care se exprimă în franceză nu este Jun Mizukami care a acționat ca un călău în propria sa limbă, a continuat el. Franceza devine un instrument de observare și analiză a comportamentului său. Aș spune chiar că devine o armă de luptă…
— Vrei să spui că franceza i-a permis să se vadă ca și cum ar fi fost o altă persoană…
— Da. În plus, franceza îi oferea avantajul de a se ascunde… de a se proteja… Vei vedea că există pagini violent contestatare. Asta îmi amintește cazul unui ilustru profesor de literatură franceză, un umanist care citea și traducea Rabelais și Montaigne și care, în timpul întunecatei perioade de agresiune colonială, a ținut un jurnal scris în întregime în limba franceză… Acest profesor a scris, de exemplu: „Trebuie ca țara noastră să moară! Și să renască. Să se trezească odată! Să vină mai repede dimineața!“
