Și apoi a sosit și ziua concertului. 32
Pauza se terminase. Oto tocmai îi spusese lui Agnès: „Pe curând!“ Ajutat de cupa de șampanie, era încă sub efectul sunetelor minunate pe care Mizuné le scosese din viola sa Gasparo da Salò. Melancolia insondabilă a celei de-a doua mișcări din K. 364 îl făcuse să se gândească mai intens decât de obicei la compozitorul austriac al secolului al XVIII-lea, care și-a demonstrat acolo, într-un mod strălucit, puterea de empatie față de durerile lumii. Dar trebuia să se pregătească pentru opusul 65 al lui Șostakovici. S-a întors la locul său din al cincilea rând de la parter, ușor la stânga față de podiumul dirijorului. De acolo putea vedea clar violiştii – şi mai ales pe șefa de partidă de la violă – plasați în dreapta dirijorului și în fața pupitrului primelor viori. Luminile sălii mari din Théâtre des Champs-Élysées au pălit; vocile au amuțit brusc.
Câteva zeci de secunde mai târziu, Andris Lensons, un tânăr dirijor care avansa ca o cometă pe firmamentul muzical, înalt, zvelt, cu un mers oarecum degajat, îmbrăcat simplu cu o jachetă neagră cu croială chinezească, nu cu fracul maeștrilor de altădată, și-a făcut apariția și a înaintat spre mijlocul scenei, în timp ce, cu un gest amplu, le-a cerut muzicienilor orchestrei să se ridice pentru a saluta publicul care a aplaudat călduros.
Odată ce muzicienii s-au așezat, liniștea a revenit. Dirijorul și-a lăsat capul ușor înainte, cu mâna stângă apucând încheietura mâinii drepte în care ținea o baghetă lungă și albă. Ai fi zis că și-a acordat un ultim moment de concentrare înainte de a face să vibreze primele note ale grandioasei lucrări de șaptezeci de minute.
Deodată, și-a ridicat brațele pe care le-a ținut în aer timp de cinci sau șase secunde într-o nemișcare încordată. Când le-a coborât cu un gest energic, violoncelele și contrabasurile au atacat puternica și tragica primă temă în do minor. A fost începutul imensei prime mișcări, cea mai lungă dintre cele cinci care alcătuiesc simfonia. Pentru Oto, care știa că a fost compusă în doar două luni, în 1943, într-o frenezie creatoare fără egal, nu putea fi altceva decât o vastă frescă a războiului – războiul ca teatru al violențelor extreme, precum și originea traumatică a durerilor devastatoare trăite de soldați. Dacă prima temă interpretată fortissimo de cele mai grave instrumente cu coarde era ca o metaforă a amenințării cu moartea generată de distrugerile masive, a doua temă, introdusă pianissimo de vioara întâi, suna ca expresia reținută a unei lamentări sfâșietoare. Acestea au pornit apoi într-o ascensiune lentă spre note înalte, chiar foarte înalte, în timp ce violele, rămânând la o înălțime intermediară, păreau să irige sângele muzicii în tot corpul orchestrei. Apoi, coardele tăcând, au intrat în scenă instrumentele de suflat, fagoturile, printre altele, care, alături de clarinete emițând acorduri de o disonanță tulburătoare, sugerau angoasa surdă gata să reizbucnească în orice moment, reluând motivul schițat de viori cu câteva măsuri mai devreme. Puțin mai târziu, precedat de note cristaline lansate de flaut, asemănătoare perlelor de apă căzute pe frunze mari de urzică într-o dimineață cu ploaie de primăvară, a apărut un al treilea motiv de o suavitate inefabilă, preluat de vioara întâi, trasând curba melodică – valuri ce se succedau, susținute de celelalte coarde variind ca intensitate de la un moment la altul. În această clipă, urechile lui Oto au fost lovite de intrarea alunecoasă a cornului englez al cărui sunet, pe cât de nobil, pe atât de fragil, părea să sublinieze singurătatea unui soldat zdrobit de așteptarea chinuitoare a unei lupte nemiloase. Dar vocea soldatului a dispărut repede, acoperită de strigătele de durere scoase pe mii de voci de toate viorile cântând fortissimo. De acolo, muzica s-a intensificat, s-a amplificat, a izbucnit chiar ca un incendiu cu ajutorul a nenumărate alte instrumente, inclusiv a percuției – a timpanelor, a tobei mici, a tobei mari, a xilofonului –, de parcă toată orchestra explodase, de parcă muzica devenise un câmp de luptă gigantic cu tot felul de zgomote reale și imaginare: zgomote de arme de foc, zgomote de artilerie, zgomote de avioane de luptă, zgomote făcute de soldați care înaintează și se ucid între ei și, nu în ultimul rând, zgomote asurzitoare din coșmarurile tuturor luptătorilor supraviețuitori. Din clipa în care muzica a atins apogeul tensiunii ritmice și emoționale mai ales cu trompetele, trei la număr, care au creat o serie descendentă din trei linii melodice ascendente, fiecare trasată din trei note răsunătoare, calmul s-a instalat brusc ca și cum întreaga tensiune s-a eliberat dintr-odată, un calm totuși plin de îngrijorare, un calm care fremăta înfiorat de tremurul din tot corpul al unui soldat rătăcit… Tremoloul corzilor era cel care exprima această groapă căscată în mijlocul bacanalei sonore. La început a fost fortississimo, dar numai o secundă mai târziu a trecut brusc la pianissimo, ca și cum ar fi dezvăluit un spectacol al dezolării totale. Și chiar în acest peisaj sonor devastat, cornul englez a răsunat absolut impresionant prin durata și caracterul său solo: s-a auzit, în tremurul timpului care părea să se întindă la infinit, un cântec ca un hohot de plâns redând starea disperată de abandon a soldatului. În tot timpul în care doar acest instrument de suflat atrăgea atenția spectatorilor, dirijorul nu mai gesticula: avea capul plecat, cele două mâini unite de parcă ar fi recitat în interior o rugăciune; bagheta lui albă, abia mișcându-se în vârful degetelor, scânteia ca un stilet strălucind în soare sau ca o rază de lumină în întunericul profund al unui coridor întunecat. După acest lung pasaj construit pe un tremolo de o atenuare extremă, unde părea că te alături, prin melodia plângătoare și neliniștită a cornului englez, rătăcirii nesfârșite a unui suflet pierdut, a revenit al treilea motiv de la început pe care îl găseai mai degrabă liniștitor, dar care, reluat de violoncele și contrabasuri, suna acum, legănat pe valuri murmurătoare modelate de data aceasta de viori și viole, ca un cântec funebru pe care cu greu îndrăznești să-l fredonezi în fața trupurilor mutilate ale soldaților morți. Oto a fost atunci lovit de o ascensiune impresionantă a viorilor, urmată de o intervenție neliniștitoare a violelor; acolo, nu se putea împiedica să nu o observe pe Mizuné care cânta, încruntându-se de parcă ar fi îndurat ea însăși suferința. A urmat revenirea dureroasă a notelor grave scufundându-se pianissimo în adâncurile întunecate din care, la final, a răsunat, ca anunțul macabru al unei condamnări la moarte, ultima izbucnire sumbră a unei trompete.
Când rezonanța ultimelor note ale mișcării întâi s-a stins în liniștea sălii mari, Oto a auzit coborând din bolta teatrului foșnetul surd al celor o mie nouă sute de spectatori recăpătându-și suflul. Între timp, Andris Lensons a scos o batistă din buzunarul stâng al pantalonilor negri și și-a șters fruntea. Apoi, fără întârziere, și-a reluat poziția.
Deodată, a început un marș impunător. O schimbare de atmosferă remarcabilă. Bazată practic de la un capăt la altul pe o măsură cu pulsație binară, muzica celei de-a doua mișcări se desfășura ca și cum ar evoca un întreg regiment format din mai multe batalioane. Mii și mii de luptători pe care Oto își imagina că îi vede înaintând în fața ochilor păreau înzestrați cu o putere de distrugere de neînchipuit: au zdrobit și eliminat tot ce se afla în calea lor. Au luptat cu dușmanii; i-au ucis, i-au mutilat, i-au capturat, i-au torturat. Iar la sfârșit s-au auzit, pe un fundal de urlete teribile ale instrumentelor de suflat, asemănătoare strigătelor păsărilor agonizante, trei bubuituri puternice de timpane, mortale, fortissimo. În acel moment, Oto nu s-a putut abține să nu se gândească la ceea ce citise în carnetul verde al bunicului său. Expresia „trei lovituri“ („trei lovituri mari sinistre“, „trei lovituri înspăimântătoare“ etc.) nu îi revenea obsesiv în scris? Era acum ferm convins că acele trei lovituri pe care Jun Mizukami le auzea în minte când se afla într-o stare de nebunie halucinatorie, în momentul în care soldatul însetat de sânge l-a obligat să renunțe la întreaga sa umanitate, erau într-adevăr aceste trei lovituri finale ale celei de-a doua mișcări din Simfonia a opta de Șostakovici. Muzica avea o atât de mare forță evocatoare, încât Jun Mizukami a simțit cum pătrunde în ea; nu este nici o îndoială că a văzut cu adevărat trei capete tăiate căzând…
Se putea remarca, în pragul celei de-a treia mișcări, că o tensiune extremă cuprinsese corpul lui Andris Lensons, bine fixat pe picioarele ușor depărtate: părul, aproape de ceafă, era umed de parcă ar fi fost udat de o ploaie bruscă. Dar, prins în vârtejul muzicii, a vrut să le ofere muzicienilor și publicului doar o pauză minimă de câteva secunde. Astfel, imediat ce brațele dirijorului suspendate în aer au coborât viguros, s-au auzit măsurile repetitive, în staccato, într-un ritm binar, emanând dinspre pupitrul violelor. Ochii lui Oto erau ațintiți nu doar asupra brațului drept al lui Mizuné, care manevra cu impetuozitate arcușul, ci și asupra corpului ei care se apleca natural când instrumentul său producea sunete grave. La scurt timp violele au cedat locul viorilor care, menținând principiul notelor în staccato, îndurând cu regularitate intruziunea violoncelelor și a contrabasurilor ca pe niște pumni primiți în stomac, au provocat intervenția clarinetelor și a altor instrumente de suflat care au trimis dinspre ele niște strigăte stridente parcă scoase de guri schimonosite de durere. Așa încât, din nou, violențele războiului au pătruns în sală implacabil. Muzica se năpustea într-o goană nebună; ciocăniturile obsesive au invadat în cele din urmă întreaga orchestră și au sfârșit într-un potop de sunete sălbatice ca niște strigăte de disperare care răzbat dintr-o gură deschisă reprezentată de coarde, de alămuri și instrumente de suflat, un potop deasupra căruia se detașează clar nenumărate și furioase lovituri ale timpanelor ca niște bătăi de inimă care nu încetează să pulseze puternic și repede până la infarctul fatal… Ansamblul sonor, în dezlănțuirea lui generală, dădea impresia unui dans macabru care se desfășoară pe o groapă comună ticsită de nenumărate cadavre. Oto, în acel moment, a simțit ca o sufocare cauzată de o durere în piept care îi sfâșia cutia toracică. Interpretarea asurzitoare și barbară a întregii orchestre, transformată într-un monstru care răcnește, a fost apoi urmată de o avalanșă de bătăi frenetice generate de toba mică, rezonând pentru Oto precum anunțul unei execuții iminente.
Tranziția la mișcarea a patra a avut loc fără întrerupere. Oto citise despre asta în broșura unui CD cu acest opus 65: după două explozii orchestrale însoțite de lovituri asurzitoare de tam-tam, tema stabilită de toate coardele, alămurile și instrumentele de suflat grave urma să se transforme într-o passacaglia, adică într-o serie lungă de douăsprezece variațiuni care, într-o tonalitate întunecată și reculeasă, devenea un recviem dedicat victimelor dezastrelor războiului. A fost într-adevăr vorba despre un recviem. Într-un continuum sonor solid, dar discret, asigurat în special de violoncele și contrabasuri care dădeau impresia că fac tot posibilul pentru a-și reține lacrimile, fiecare variație a fost exprimată printr-un instrument sau un grup de instrumente: s-au putut auzi astfel, rând pe rând, un corn, o piculină, flaute, clarinete, țesând împreună un impresionant tablou sonor. Și, la final, în momentul precis în care muzica trecea de la a patra la a cincea mișcare, Oto a fost cuprins, ca de fiecare dată când asculta acest moment pe un CD, de un fior: tonalitatea a trecut, în virtutea câtorva note mici interpretate de trei clarinete, în do major, de parcă, dintr-odată, o săgeată orbitoare de lumină a străpuns cerul de iarnă acoperit cu nori negri sau ca și cum un călător pierdut într-un deșert a găsit providențial o oază de verdeață. Gândurile lui Oto au zburat apoi la acel clarinetist rus, Vladimir, care din prietenie îi trimisese lui Jun partitura Simfoniei a opta. Avusese el ocazia să o interpreteze? Dacă da, se gândise, în timp ce cânta acest pasaj minunat, la prietenul său japonez violist? Am ieșit în sfârșit dintr-un tunel nesfârșit de întuneric înghețat pentru a ne expune cu bucurie la un soare blând și binefăcător. Și acest sentiment de ușurare era redat de fagot. Calm, fagotistul a cântat trei note – do-re-do – și le-a repetat o dată cu o nepăsare bine-venită, înainte de a se lansa într-o frază rustică, aproape veselă. Era începutul celei de-a cincea mișcări. Această temă a fost apoi preluată de viori și variată de alte instrumente. Oto era fermecat de frumusețea sunetelor vătuite ale coardelor care le transmiteau de la un pupitru la altul sub formă de fugă, de parcă, într-un meci de rugby de exemplu, mingea sărea veselă din mâna unui jucător în cea a altuia. Întreaga muzică semăna cu o tapiserie gigantică de Lurçat unde, pe un fundal negru populat de mii de chipuri în diverse culori, strălucesc ici și acolo, ca semnele unei vieți indestructibile, stele impalpabile de un albastru strălucitor. Dar torentul de neoprit al muzicii modelate în jurul acestei teme joviale a sfârșit în cele din urmă, urmând firele întrețesute de fraze stridente saturate de durere, în exploziile asurzitoare ale întregii orchestre care aminteau momentul culminant al primei mișcări. Războiul nu se terminase nici pe departe. Nici efectele traumatice care îți invadau tot corpul. Zona catastrofei era încă acolo, intactă, abisală, căscată.
Dar, după un schimb de melodii contrastante între concertmaestru și șeful de partidă de la violoncel, cele trei note ale temei inițiale au revenit într-o nuanță vaporoasă, mai întâi cu fagotul care scotea în evidență timbrul său îndurerat, apoi cu viorile întâi care redau o blândețe amară. Apoi, după o frază scurtă și emoționantă interpretată de piculină, concertmaestrul a început să schițeze un motiv de o delicatețe rafinată, o înșiruire ascendentă de note înalte ca un apel tăcut rostit de o voce de soprană imitând cântarea unei păsări solitare. S-a auzit apoi, pe un sunet de fundal discret de o frumusețe inefabilă, motivul celor trei note în pizzicato care, acompaniate de sonoritatea fragilă a unui flaut, coborau din cer ușor ca un mesaj fosforescent trimis de un înger cu aripile întinse. Acestea erau în primul rând violele care îl modelau. Oto și-a fixat privirea asupra lui Mizuné. Ea cânta îndreptându-și în sus instrumentul, al cărui corp de un roșu-maro închis reflecta lumina unui reflector plasat la marginea scenei. Era ca imaginea strălucitoare a unui soare de vară la amiază într-un bazin cu apă limpede. Ea părea să privească spre cupola sălii mari. Notele muzicale erau ca niște cuvinte șoptite care treceau ușor de la o ureche la alta; gânduri secrete păreau să se răspândească în tot teatrul. După intervenția violoncelelor, care murmurau un motiv descendent calm, i-a revenit contrabasului misiunea să ofere cele trei note finale – do-re-do – pe un acord perfect în do major oferit de celelalte coarde. Au cântat mai întâi cele trei note fără să le desprindă unele de altele, sub forma a două optimi legate și o pătrime, așa cum anterior făcuseră violele; dar, chiar la sfârșitul lucrării, fiecare dintre aceste trei note, simple și miraculoase, devenise o pătrime urmată de un suspin, în timp ce acordul în do major era cântat morendo după indicația compozitorului – adică: „prin diminuarea sunetului până la dispariția lui completă“ – slăbit încet, foarte încet, pentru a se stinge în cele din urmă în neantul tăcerii din jur. A fost o rugăciune lungă și tulburătoare de o liniște profundă, o rugăciune universală fără divinitate, fără profeți, fără religie, fără frontiere, rugăciunea arzătoare fără cuvinte a sufletelor rătăcitoare care s-au întors de departe în acea seară, de foarte departe, din viața lor zdrobită, din trecutul lor luminos înghițit cu sălbăticie de întuneric.
O liniște interminabilă de mai bine de un minut i-a ținut pe ascultătorii aflați în sala mare din Théâtre des Champs-Élysées într-o imobilitate de statuie. Nimeni nu îndrăznea să vorbească, nimeni nu îndrăznea să respire.
Apoi a urmat o avalanșă de aplauze. 33
Uralele frenetice ale publicului nu încetau. Andris Lensons a apărut pentru a cincea oară pentru a-i saluta pe muzicieni și pe spectatori. Ținea în mână un microfon fără fir. Dirijorul le-a adresat câteva cuvinte celor doi muzicieni care interpretaseră piesa lui Mozart în prima parte. Apoi s-a întors către public, a făcut un gest larg cu ambele mâini pentru a readuce liniștea. Vorbea cu o voce fermă, nuanțată cu un accent rusesc, probabil legat de studiile sale la Sankt Petersburg:
— Vă mulțumesc foarte mult că ați venit în această seară la concertul nostru. Tocmai ați ascultat Simfonia a opta de Șostakovici, compusă în 1943. Este o operă profund marcată de circumstanțele vremii. Ea exprimă cu mijloace specifice muzicii întreaga violența a războiului și efectele sale devastatoare asupra psihicului uman. Sper că asta nu v-a epuizat… A asculta Simfonia a opta nu este o experiență ușoară, dimpotrivă. Dar acest lucru este necesar, mi se pare, într-o lume ca a noastră, încontinuu măcinată de conflicte sângeroase, mereu amenințată cu dispariția, în timp ce noi am cunoscut în trecut catastrofe apocaliptice. Pentru a vă dori o seară liniștitoare și o noapte bună după exercițiul dificil și oarecum dureros impus de Șostakovici, am dori acum să vă oferim un scurt moment de relaxare: vom interpreta o piesă scurtă care, sper, vă va încălzi din nou inimile. Cei doi muzicieni care tocmai au cântat Simfonia concertantă de Mozart vor cânta Salut d’amour de Edward Elgar. Aceasta este o piesă foarte frumoasă pe care compozitorul britanic i-a dăruit-o logodnicei sale cu ocazia căsătoriei lor. Orchestra va însoți conversația lor frumoasă și fermecătoare…
Au răsunat aplauze vesele.
Concertmaestrul și Mizuné s-au ridicat; s-au așezat în stânga podiumului. Mâna dreaptă a dirijorului (nu mai avea bagheta) a coborât blând; apoi a început muzica, pianissimo. O melodie de catifea cântată încet de coarde, însoțită de câteva instrumente de suflat, vibra cu blândețe de parcă ar fi îngrijit o rană deschisă. Când orchestra a terminat de prezentat afectuoasa temă de deschidere, a venit rândul celor doi soliști să o preia. Pe măsură ce această șușoteală intimă se desfășura, zâmbete contagioase au trecut de la un muzician la altul, de la un instrument la altul, de la coarde la instrumentele de suflat și la alămuri, creând un univers de tandrețe care l-a învăluit pe dirijor, și apoi pe toți spectatorii.
Conversația muzicală a continuat pașnic în timp ce Andris Lensons a coborât de pe podium și a părăsit discret scena, salutând cu mâna dreaptă publicul încântat. Apoi a venit rândul muzicienilor să dispară de pe scenă unul după altul, așa cum se întâmplă în simfonia Les Adieux de Haydn, în timp ce luminile se aprindeau treptat pentru a scoate la iveală fiecare dintre chipurile care păreau hipnotizate de grația emoționantă a muzicii.
Nimeni nu se mișca în sală. În final, pe scenă au rămas cei doi soliști care au cizelat ultimele măsuri ale fermecătoarei piese. Când ei și-au încheiat conversația, spectatorii și-au arătat mulțumirea interioară cu o ovație lungă și vibrantă.
Apoi s-au împrăștiat.
Oto a întâlnit-o pe Agnès în mulțimea entuziasmată care sosea din cealaltă parte a sălii și se îndrepta spre holul de la intrare.
— Deci v-a plăcut?
— Da… enorm, a răspuns Oto fără să mai poată adăuga vreun cuvânt.
Lui Agnès i s-a părut că vede cum tânărul își înăbușă lacrimile. S-au alăturat mulțimii spectatorilor și, când au ajuns în sfârșit pe trotuarul larg de pe Avenue Montaigne, Agnès a continuat:
— De când v-am citit cartea, această muzică ocupă un loc special pentru mine și pentru Mizuné. Vă mulțumesc că ați scris-o. M-a pus în legătură cu ei…
Oto s-a mulțumit să îi zâmbească în loc să formuleze un răspuns care oricum ar fi fost inexact.
— Să așteptăm aici… Ea va veni în curând…
După ce s-a schimbat, Mizuné s-a dus să-și vadă colegii altiști și pe concertmaestru pentru a le împărtăși profunda ei mulțumire, emoția cu totul specială, despre care le-a promis că le va vorbi mai mult cu altă ocazie. În cele din urmă, s-a dus să bată la ușa cabinei dirijorului.
— Da, poftiți, a spus o voce gravă de bărbat.
Andris Lensons, cu fața brobonită de sudoare, se odihnea într-un fotoliu adânc.
— Ah!… Mulțumesc, viola dumneavoastră a fost cu adevărat extraordinară! a spus tânărul dirijor cu o voce veselă.
— Într-adevăr? Mulțumesc foarte mult, a răspuns Mizuné.
— Fantastică, într-adevăr! Cum să spun, ați reușit perfect să arătați toată dragostea lui Mozart pentru violă!
— …Sunt foarte onorată, foarte emoționată. Trebuie spus că am o violă fantastică…
— O, da? Creată de cine?
— Gasparo da Salò.
— Formidabil! Instrumentul este excelent, dar și instrumentista! Altfel, e inutil… Dar… nu v-ați schimbat instrumentul pentru Şostakovici?
— Ba da, ați observat!
— M-a surprins culoarea roșu-închis a celei de a doua viole.
— Am două viole care îmi sunt dragi.
— A, da?