Dragul meu Oto,
Îți mulțumesc foarte mult pentru lunga ta scrisoare!
Iată ca răspuns ce ți-am înregistrat aseară cu Regina, care sună foarte bine. A fost minunat să cânt Opusul 65 pe acest instrument. Regina este o adevărată regină și, îndrăznesc să o spun, regina inimii mele.
Te îmbrățișez din tot sufletul.
Pe foarte curând,
Mizuné
35
Spre sfârșitul lunii martie 2008, Otohiko a avut ocazia să facă o călătorie de o săptămână în Japonia. Însoțea, în calitate de interpret-traducător, un grup de jurnaliști francofoni care doreau să investigheze hibakusha, oamenii iradiați la Hiroshima și Nagasaki, la șaizeci de ani de la dezastrele din 6 și 9 august 1945. Odată documentarea terminată, s-au întors la Tokyo. Otohiko le propusese atunci celor doi tineri din grup, unul francez, celălalt elvețian – se înțelesese deosebit de bine cu ei –, să meargă să viziteze, într-o suburbie îndepărtată din Tokyo, Muzeul Maruki unde sunt păstrate celebrele panouri cu bomba atomică realizate între 1950 și 1982 de cuplul de pictori Iri și Toshi Maruki. Cei doi vizitatori europeni au fost profund marcați de fantomele negre care rătăceau în liniștea muzeului aproape pustiu.
Otohiko plănuise să petreacă ultima seară cu tatăl său la casa lui din Nogata. Takashi, care nu își văzuse fiul de aproape doi ani, l-a așteptat cu o nerăbdare febrilă. Otohiko a ajuns acasă în jurul orei șapte seara. În mijlocul mesei din sufragerie era pus un platou imens în formă de pește unde erau așezați frumos vreo douăzeci de sushi. Lângă peștele din ceramică trona o sticlă de vin Nuits-Saint-Georges. Din bucătărie emana mirosul plăcut de supă miso.
Tatăl lui era în chimono. Ah, și-a spus Otohiko, și-a pus chimonoul de la mama, chiar acela pe care ea îl făcuse singură pentru el cu ceva timp înainte să moară. Văzând că era aprinsă o lumânare în micul sanctuar budist, s-a dus, lăsând totul la o parte, să privească fotografia luminată discret a mamei sale.
Seara a fost veselă. Tatăl a fost în culmea fericirii în compania fiului său: s-a bucurat de succesul său binemeritat, rod al unui efort neobosit. Era îmbătat de prezența fiului său, plăcut amplificată de savoarea vinului de Burgundia.
— Deci ai întâlnit-o pe verișoara ta de-a doua? a întrebat Takashi din senin pe un ton atât jovial, cât și afectuos.
— Da.
— Este extraordinar ce ți s-a întâmplat! Sper că mi-o vei prezenta într-o zi… a adăugat el, aruncând pe furiș o privire la lumânarea care proiecta un halou portocaliu în colțul întunecat al sufrageriei.
Pe tot parcursul cinei, s-au gândit cum să aranjeze o întâlnire cu Mizuné și mama ei, fără să ia vreo decizie.
Se făcuse târziu. Trebuia ca Otohiko să se întoarcă la hotel.
— Pe curând, tată. Te voi ține la curent cu progresul acestui proiect al secolului, l-a asigurat Otohiko cu o voce tandră, însoțită de un ușor zâmbet.
— Stai, am ceva pentru tine. Dă-mi un minut, a spus pe un ton enigmatic tatăl lui.
Takashi s-a întors cu o cutie neagră, lunguiață în brațe.
— Este viola tatălui meu. Nu este de nici un folos aici. I-o vei da ei. Va avea grijă de ea. Este mai firesc așa, nu crezi? În loc să fie abandonată aici…
Oto a deschis cutia dreptunghiulară. Și-a făcut apariția o violă maro-portocalie, cu coarde slăbite sau rupte, acoperită cu un strat gros de praf cenușiu. A luat delicat instrumentul de parcă ar fi ținut în mâini un animal rănit. A observat atunci, într-un colț al cutiei, o broșură veche de un format destul de mic. Era partitura orchestrală a Simfoniei a opta de Șostakovici. Sus, lângă titlu erau câteva cuvinte și o semnătură: Cu prietenie vie și frățească, Vladimir. 05.03.1944, de la Moscova.
Întors la Paris, Oto îi dăduse imediat instrumentul bunicului său lui Mizuné. Aceasta a fost impresionată. L-a încredințat pe dată lutierului ei pentru a-l deshuma din somnul funerar de șaizeci de ani. Două luni mai târziu, viola lui Jun Mizukami, reînviată, de un roșu-maro închis, strălucind cu un strat nou de lac, a revenit în mâinile lui Mizuné. Scoțând-o din noua cutie bordo, lutierul a spus:
— Acum este pe deplin operațională. Știi, este o violă foarte bună. A fost făcută în 1936 de un anume Masakichi Suzuki, potrivit peticului de hârtie lipit lângă inima ei… Are chiar și un nume: se numește Regina. Uite, i-am făcut o fotografie pentru tine.
— Mulțumesc, ești foarte amabil. O voi proba…
— Hai! În funcție de ceea ce simți, voi mai face mici reglaje… Folosește acest arcuș dacă vrei…
După un scurt moment de concentrare, Mizuné a început să cânte transcrierea pentru violă a Preludiului din prima Suită pentru violoncel solo de Bach. Ochii interpretei, închiși pe toată durata execuției, s-au redeschis abia după două minute și patruzeci de secunde, când ultima notă a făcut să vibreze liniștea din atelierul lutierului.
— Este foarte frumos, Mizuné. Își merită numele: sună maiestuos… ca o regină, nu ți se pare?
— Este absolut extraordinar, nu-mi vine să cred… Dar ai muncit mult, presupun…
— Nu este chiar așa… Știi, lutierul nu poate face un diamant dintr-o piatră… Dar, pe drept cuvânt, mi s-a părut că Regina era un diamant adevărat care trebuia șlefuit… Mă întreb ce l-ar fi putut determina pe acest Suzuki să facă viori în 1936 într-o Japonie aflată în plin război…
După ce a aflat că viola bunicului său a fost opera lui Masakichi Suzuki, Oto s-a documentat în legătură cu el. La început fabricant de shamisen, instrumentul muzical tradițional cu trei coarde, acesta a fost unul dintre primii lutieri japonezi și tatăl lui Shin-ichi Suzuki, care în 1946 a creat faimoasa metodă Suzuki de învățare a viorii.
Într-o zi de la începutul lunii iunie, Oto s-a întâlnit cu Mizuné la Rostand, ca de obicei; i-a vorbit despre rezultatele cercetării sale asupra lutierului japonez:
— Reine este transcrierea fonetică a celor două ideograme pe care le vezi în fotografie. Acesta este numele pe care Masakichi l-a dat acestui instrument. Se pronunță: ré-i-né și înseamnă „Rezonanță minunată“. Deci nu are nimic de-a face cu substantivul francez reine, regină. Dar ce ecou frumos, neașteptat, între cuvântul japonez și cuvântul francez! Poate recunoști kanji-ul pe care îl purtăm amândoi… al doilea…
ré-i-né
— Ah, da, desigur. Cum să nu-l recunosc? Chiar am învățat să-l scriu! Uite, răspunse bucuroasă Mizuné, trasând cu grijă pe nota de plată ruptă pe trei sferturi liniile care alcătuiesc ideograma. 36
Oto a dat clic pe fișierul mp3.
Din computerul lui răsuna o muzică plină de gânduri tandre. Era piesa Salut d’amour pe care ea o cântase solo pe instrumentul reînviat al bunicului. 37
Au trecut trei ani.
Trei ani plini de întâlniri, concerte, recitaluri, scris, călătorii, dar și de reflecții calme, demersuri obositoare, îndoieli paralizante, discuții vii și, în sfârșit, o ceremonie mică și intimă care reunea câțiva prieteni și familia… 38
Era puțin înainte de ora unsprezece. În sala de așteptare se aflau trei femei. În curând venea rândul lui Mizuné. Citea știrile pe ecranul smartphone-ului. A aflat că un cutremur cu magnitudinea 9,1 pe scara Richter a lovit, cu câteva ore mai devreme, regiunea Tohoku din nordul Japoniei. A provocat un tsunami fără precedent care a devastat întreaga coastă. Numărul victimelor și al persoanelor dispărute era considerabil. În plus, o centrală nucleară a fost inundată…
Otohiko nu se dezlipea de computer. Pe cealaltă parte a planetei, o atenție deosebită era acordată întreruperii centralei nucleare Fukushima Daiichi. Din cauza întreruperii de curent, imposibilitatea de a răci reactoarele făcea probabilă topirea miezului. Era panică. Purtătorul de cuvânt al guvernului și specialiștii contactați încercau să liniștească populația subliniind că se depuneau toate eforturile pentru a se evita ce e mai rău. Cât despre presa europeană, aceasta a provocat mult mai multă îngrijorare. Cu fotografii șocante în sprijin, se vorbea despre dezastru și apocalipsă…
Mizuné i-a trimis mesaj lui Oto: „Ai citit știrile despre tsunami?“
