Oto a întors ambele jumătăți în același timp. Zece ideograme erau scrise perpendicular pe linia rupturii.
— A marcat data, nu știu de ce, în ideograme… Înseamnă: 18 septembrie 1939. Anul a fost despărțit de zi și de lună de cel care a rupt fotografia.
Oto a scos din rucsac o bandă adezivă și a tăiat o bucată mică pentru a o aplica pe linia puțin în zigzag a rupturii. Apoi, apropiindu-se de Mizuné, a apucat fotografia lipită pentru a o vedea mai de aproape.
— Se pare că a fost făcută într-o cafenea sau restaurant, a murmurat muziciana. În spatele lor este tejgheaua, vezi? Poate că Fernand i-a fotografiat în bistroul lui… Da, precis!
— Sigur ai dreptate… Nu m-am gândit la asta! a exclamat Oto. Cu puțin timp înainte de plecarea lui Jun, Fernand a avut ideea să le imortalizeze întâlnirea… Cât de tineri și frumoși sunt!
— Și asta, chiar lângă picioarele lui, a remarcat Mizuné, trebuie să fie viola lui… Se vede un capăt al cutiei așezate pe jos…
— În sfârșit se întâlnesc… azi… a oftat Oto. Poate lui Jun… sau Annei… i-a venit deodată ideea să rupă fotografia pentru ca fiecare să păstreze cu sine imaginea celuilalt… da, rupând-o așa pentru că nu aveau nici cuțit, nici foarfece la îndemână… În orice caz, au făcut asta în timp ce își promiteau că se vor întâlni din nou într-o zi, hrănindu-se cu speranța de a reface imaginea întreagă la un moment dat…
— Da, ai dreptate, se întâlnesc în sfârșit astăzi, a răspuns Mizuné cu un aer grav și gânditor.
— După o lungă absență de șaizeci și nouă de ani…
— Da, după o absență prea lungă de șaizeci și nouă de ani…
Oto a căzut într-un vis cu ochii deschiși, cu privirea îndreptată spre tavan unde, pentru o clipă, i s-a părut că vede tremurând câteva umbre evanescente. 29
Îmbrăcată într-o rochie verde-deschis de lungime medie, stătea în fața prietenului ei ca și cum ar fi fost și ea o clientă a bistroului. Aveau ochii în jos întocmai ca în tabloul lui Cézanne, Jucătorii de cărți, cu excepția faptului că nu țineau nimic în mâini. Intrigat de liniștea ciudată care se instalase de ceva vreme între cei doi tineri, Fernand, fără să dea impresia, îi observa de la tejghea, unde servea absent doi-trei clienți obișnuiți. Brusc, fata s-a ridicat, ascunzându-și fața cu ambele mâini, și s-a repezit la toaletă. Fernand, cuprins de neliniște, a ezitat. Ar trebui să meargă după nepoata care plângea? Sau să îl întrebe pe prietenul ei? În cele din urmă, s-a apropiat de el.
— Ce se întâmplă, Jun?
— …
Fernand a înțeles că Jun făcea tot posibilul pentru a lupta împotriva unei avalanșe de emoții care îi zguduiau întreaga ființă.
— Sunt nevoit să mă întorc la Tokyo… Asta tocmai i-am spus…
— O, da? Tu… tu… renunți la studii? Este vorba despre război?…
— Da, despre război… a murmurat Jun. Nu am de ales. În curând nu vor mai fi vapoare spre țară… Părinții mei se tot frământă, mă așteaptă… Acolo, războiul este în plină desfășurare… Vorbim despre război total, despre mobilizarea întregii națiuni… Sunt trist, Fernand, trist să o părăsesc, trist să o întristez…
Anna a ieșit din toaletă, cu părul puțin ciufulit, cu ochii umflați de lacrimi care continuau să curgă și pe care și le tot ștergea cu dosul palmelor. Fernand, îngrijorat, nu a putut face altceva decât să o îmbrățișeze și să-i șoptească câteva cuvinte de consolare, neputincioase și banale:
— Veți reuși să vă regăsiți… Fără doar și poate… Va trebui să așteptăm puțin fiindcă e război… Dar nu poate dura o veșnicie, știi asta!
În timp ce strecura aceste cuvinte la urechea nepoatei sale, Fernand se uita la Jun, încă așezat la locul lui, nemișcat. Era trecut de două și jumătate. Jun zăbovea. Această mică scenă, care a zguduit în tăcere inimile celor trei protagoniști, nu a tulburat însă amestecul neclar al conversațiilor clienților, care păreau că le acaparează tot timpul. Fernand a ridicat brusc vocea:
— Am o idee, vom face o fotografie. Acum sau niciodată este momentul să vă fac o poză. Bine, fetița mea? Mă duc să aduc aparatul.
Câteva secunde mai târziu, Fernand s-a întors din camera din spate, cu un aparat foto atârnat de gât. Anna stătea în picioare, cu mâna dreaptă sprijinită pe umărul prietenului ei care o privea, copleșit și tulburat…
— Hai, ridică-te, Jun! Vă voi fotografia pe amândoi. Așezați-vă acolo, a spus Fernand, arătând spre un colț de lângă tejghea. Hai… Astăzi este ziua nunții voastre fără preot, fără ceremonie, fără formalități, fără nimic. Sunteți aici, strălucind de tinerețe și de fericire; și eu sunt aici ca martor. Este suficient, nu?
Alertați de vocea veselă a lui Fernand, care pronunța cuvântul căsătorie, câțiva au întors capetele. Anna se sprijinea de tejghea. Cât despre Jun, tocmai pusese cu grijă carcasa violei pe jos, în stânga lui. A luat discret mâna Annei, pe care a găsit-o delicată și fragilă, în timp ce tânăra chelneriță simțea în cea a prietenului ei o căldură liniștitoare, o moliciune învăluitoare.
— Gata? Zâmbiți puțin, totuși! Hai, faceți un efort!
Fernand se uita de sus în vizorul camerei sale cu două obiective, în timp ce Anna își aranja părul cu ambele mâini, cu un aer timid și stânjenit. Jun a întors capul către prietena lui. Ochii migdalați ai Annei, mărginiți de gene lungi, curbate, erau încă umezi. La rândul său, ea și-a îndreptat privirea către iubitul ei și i-a trimis un zâmbet strălucitor.
— Nu mișcați…
Toți cei din încăpere și-au ținut respirația.
— Gata, s-a terminat! Sunteți minunați! a spus Fernand, străduindu-se evident să abordeze un ton triumfător.
Au izbucnit apoi aplauze și felicitări, spre surprinderea „mirilor“ și a fotografului lor. Fernand s-a întors imediat și le-a mulțumit din suflet clienților săi, cu toții foarte încântați. Și, pentru prima dată în acea zi, pe buzele cuplului unit și binecuvântat de un preot-surogat se putea citi un aer de seninătate și satisfacție sub bolțile întunecate ale unui bistrou parizian obscur.
Fernand l-a îmbrățișat pe Jun și i-a spus cu o voce emoționată:
— Nu te voi uita, Jun… nu te voi uita. 30
— Acum, dacă vrei, putem merge la cină, a exclamat Oto.
— Sigur, a răspuns veselă Mizuné, al cărei chip înflorise ca o floare mare de hibiscus.
Apoi a reintrodus cu grijă cele două jumătăți ale fotografiei lipite împreună în plicul alb îngălbenit. Dintr-o mișcare, poza a trecut din mâna lui Mizuné în cea a lui Oto, care a pus-o înapoi în buzunarul maro al vechiului caiet al Annei.
În cele din urmă, Mizuné a pus toate lucrurile bunicilor ei în sacoșa inscripționată cu Le livre d’Or.
— S-au întors, sunt amândoi aici… mulțumită ție, Oto… a spus Mizuné cu o voce blândă.
Cei doi tineri încremeniți în vechea fotografie alb-negru, veniți din două orizonturi amețitor de îndepărtate, animați totuși de dorința lor nebună de a se îmbrățișa, de a respira același aer, de a împărtăși lucrurile vieții, uniți în tandrețea lor reciprocă și în speranța într-un viitor mai bun, fuseseră despărțiți fără milă într-o zi de septembrie 1939 în portul însorit din Marsilia, biciuit din când în când de briza mării. Fotografia ruptă era mărturia vie și de necontestat a acestei despărțiri dureroase pe care o impusese Istoria, această nemiloasă devoratoare de destine individuale. Nici el, nici ea nu au putut să îi reziste mult timp. Deveniți suflete rătăcitoare, ei se strecuraseră în cuvintele lor care mărturiseau autenticitatea emoționantă a suferinței interioare pe care au îndurat-o. Și în acea zi, la șaizeci și nouă de ani de la ultimul lor sărut în portul Marsilia, într-un colț retras al unui bistrou parizian din inima Cartierului Latin, amândoi s-au regăsit în cele din urmă, dincolo de orice așteptare, prin intermediul lui Mizuné și Otohiko, cufundați în amintirea prezenței lor trecătoare, dar intense în lume, în Franța anilor 1938–1940. Anna și Jun erau acolo, morți, dar vii, rechemați de muzica apei cântată de prințul sunetelor. 31
Întâlnirea de la Rostand a devenit de atunci un obicei săptămânal.
